Bertrand Russell a argumentat că descrierile nu sunt nume. Russell l-a contrazis astfel pe John Stuart Mill care a susținut că descrierile sunt „nume cu multe cuvinte” (în Sistemul de logică).
Mill a afirmat că numele pot fi împărțite în două tipuri: conotative și non-conotative. Numele proprii nu sunt conotative; ele sunt atașate obiectelor și nu depind de continuarea oricărui atribut al obiectului. Ori de câte ori denumirile date obiectelor transmit orice informație – adică, ori de câte ori au înțeles în mod corespunzător – semnificația nu se află în ceea ce denotă, ci în ceea ce ele subliniază. Singurele nume de obiecte care nu conotă nimic sunt nume proprii, iar acestea nu au, în mod strict, nicio semnificație.
John Searle în „Nume proprii” prezintă o teorie fregeană a numelor, conform căreia fiecare nume propriu este asociat cu un set mai mult sau mai puțin determinat de descrieri care determină ce obiect este desemnat de un nume. Numele, pe scurt, denotează indirect.
Saul Kripke, în Numire și necesitate, critică viziunea fregeană susținută de Searle, argumentând că numele sunt direct corelate cu nominatul lor (ceea ce numesc acestea). El deduce că numele proprii asigură că același individ este ales în orice lume posibilă. Kripke a arătat că aceleași lucruri sau lucruri foarte asemănătoare s-ar putea spune despre denumirile unor tipuri naturale de lucruri: uman, câine, aur și apă. Astfel de nume nu sunt descriptive; ele sunt direct denotative. Hilary Putnam, independent de Kripke, a ajuns la aceeași concluzie, în Semnificație și referință.
Gareth Evans, în Teoria cauzală a numelor, prezintă propria sa viziune, în care distinge două tipuri de teorii descriptive: o teorie despre ceea ce un vorbitor denotă printr-un nume și o teorie despre ceea ce denotă un nume în sine.
Ulterior, Searle revine apărându-se împotriva criticilor lui Kripke, introducând conceptele de „conținut intenționat” și ”stare intenționată”.
Începând cu anii 1960, Kripke a fost o figură centrală într-o serie de domenii legate de logica matematică, filozofia limbii, filosofia matematicii, metafizica, epistemologia și teoria seturilor. A avut contribuții influente și originale la logică, în special logică modală și în filozofia analitică, cu o semantică a logicii modale care implică lumi posibile, numită acum semantica Kripke. El a dezvoltat argumentul că necesitatea este o noțiune „metafizică”, care trebuie separată de noțiunea epistemică a priori, și că există adevăruri necesare care sunt adevăruri a posteriori, cum ar fi ”apa asta este H2O”.
Cele trei prelegeri care formează Numire și necesitate constituie un atac asupra teoriei descriptiviste a numelor conform căreia numele proprii sunt fie sinonime cu descrieri, fie au referința lor determinată prin virtutea asocierii numelui cu o descriere sau grup de descrieri pe care un obiect le satisface în mod unic.
În aceste prelegeri Kripke a propus o teorie cauzală a referinței, conform căreia un nume se referă la un obiect prin virtutea unei conexiuni cauzale cu obiectul, mediată de comunitățile vorbitorilor. El afirmă, de asemenea, că numele proprii, spre deosebire de majoritatea descrierilor, sunt desemnări rigide (numele propriu se referă la obiectul numit în orice lume posibilă în care obiectul există). La final, Kripke a formulat un argument împotriva materialismului identității în filosofia minții, opinia că fiecare particular mental este identic cu anumite particularități fizice.
Ideile din Numire și necesitate au evoluat în timp, dezvoltându-se pe baza cercetărilor formale anterioare în teoria modelelor pentru logica modală, pe baza principiului leibnizian al indiscernabilității identicilor.
În discuțiile despre designatori rigizi, Kripke face distincție între trei teze diferite: (i) că obiecte identice sunt identice în mod necesar; (ii) că enunțuri adevărate de identitate între designatori rigizi sunt necesare; (iii) că enunțuri de identitate între ceea ce numim în limbajul actual „nume” sunt necesare.
Lasă un răspuns