Psihologia
Sfârșitul secolului al XIX-lea marchează începutul psihologiei ca întreprindere științifică. Anul 1879 este în mod obișnuit văzut ca începutul psihologiei ca un domeniu independent de studiu. În acel an, Wilhelm Wundt a fondat primul laborator dedicat exclusiv cercetării psihologice (în Leipzig). Alți importanți contribuabili la acest domeniu sunt Hermann Ebbinghaus (un pionier în studiile de memorie), Ivan Pavlov (care a descoperit condiționarea clasică), William James și Sigmund Freud. Influența lui Freud a fost enormă, deși mai mult ca o icoană culturală decât o forță în psihologia științifică.
Secolul XX a văzut o respingere a teoriilor lui Freud ca fiind prea neștiințifice, și o reacție împotriva abordării atomistice a minții a lui Edward Titchener. Aceasta a dus la formularea comportamentalismului (behaviorismului) de către John B. Watson, popularizat de B.F. Skinner. Behaviorismul a propus un studiu epistemologic care să limiteze studiul psihologic la comportamentul evident, deoarece acesta ar putea fi măsurat în mod fiabil. Cunoașterea științifică a „minții” a fost considerată prea metafizică, deci imposibil de realizat.
(Domeniile care au contribuit la nașterea științei cognitive, inclusiv lingvistică, neuroștiințe, inteligență artificială, filosofie, antropologie și psihologie. )
Ultimele decenii ale secolului XX au văzut apariția unei noi abordări interdisciplinare în studierea psihologiei umane, cunoscută colectiv ca știința cognitivă. Știința cognitivă consideră din nou mintea drept subiect de cercetare, folosind instrumentele de psihologie, lingvistică, informatică, filosofie și neurobiologie. Noi metode de vizualizare a activității creierului, cum ar fi scanările PET și scanările CAT, au început să-și exercite și ele influența, determinând unii cercetători să investigheze mintea prin investigarea creierului mai degrabă decât a cunoașterii. Aceste noi forme de investigare presupun că este posibilă o înțelegere largă a minții umane și că o astfel de înțelegere poate fi aplicată și în alte domenii de cercetare, cum ar fi inteligența artificială.
Sociologia
Ibn Khaldun poate fi considerat cel mai timpuriu sociolog sistematic științific. Sociologia modernă a apărut la începutul secolului al XIX-lea ca răspunsul academic la modernizarea lumii. Pentru mulți sociologi timpurii (de exemplu, Émile Durkheim), scopul sociologiei a fost în structurism, înțelegerea coeziunii grupurilor sociale și dezvoltarea unui „antidot” pentru dezintegrarea socială. Max Weber era preocupat de modernizarea societății prin conceptul de raționalizare, despre care credea că ar prinde indivizi într-o „cușcă de fier” a gândirii raționale. Unii sociologi, inclusiv Georg Simmel și W. E. Du Bois, au utilizat mai multe analize microsociologice și calitative. Această abordare pe mai multe niveluri a jucat un rol important în sociologia americană, cu teoriile lui George Herbert Mead și a studenților săi, Herbert Blumer, care au dus la crearea abordării de interacțiune simbolică a sociologiei.
Sociologia americană în anii 1940 și 1950 a fost dominată în mare parte de Talcott Parsons, care a susținut că aspectele societății care au promovat integrarea structurală au fost, prin urmare, „funcționale”. Această abordare a funcționalității structurale a fost pusă la îndoială în anii 1960, când sociologii au ajuns să vadă această abordare ca o simplă justificare a inegalităților prezente în status quo. În reacție, s-a dezvoltat teoria conflictelor, care se baza în parte pe filosofiile lui Karl Marx. Teoreticienii de conflict au văzut societatea ca o arenă în care diferite grupuri concurează pentru controlul resurselor. Interacționismul simbolic a fost de asemenea considerat ca fiind central pentru gândirea sociologică. Erving Goffman a văzut interacțiunile sociale ca o performanță scenică, cu persoanele pregătindu-se „în spatele scenei” și încercând să-și controleze audiența prin gestionarea impresiilor. În timp ce aceste teorii sunt în prezent proeminente în gândirea sociologică, există și alte abordări, inclusiv teoria feministă, poststructuralismul, teoria alegerii raționale și postmodernismul.
Antropologia
Antropologia poate fi cel mai bine înțeleasă ca un rezultat al epocii iluminismului. În această perioadă, europenii au încercat să studieze în mod sistematic comportamentul uman. Tradițiile jurisprudenței, istoriei, filologiei și sociologiei s-au dezvoltat în acest timp și au ajutat la dezvoltarea științelor sociale din care face parte și antropologia.
În același timp, reacția romantică la Iluminism a produs gânditori precum Johann Gottfried Herder și, ulterior, Wilhelm Dilthey, a cărui lucrare a constituit baza conceptului de cultură care este esențial pentru disciplină. În mod tradițional, o mare parte din istoria subiectului s-a bazat pe conflictele coloniale dintre Europa de Vest și restul lumii, iar o mare parte a antropologiei din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea este acum clasificată drept rasism științific.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, bătăliile pentru „studiul omului” au avut loc între acelea de persuasiune „antropologică” (bazându-se pe tehnici antropometrice) și cele de persuasiune „etnologică” (privind culturile și tradițiile) și aceste distincții au făcut parte din divizarea ulterioară dintre antropologia fizică și antropologia culturală, aceasta din urmă fiind inaugurată de studenții lui Franz Boas.
La mijlocul secolului al XX-lea, o mare parte din metodologiile studiului antropologic și etnografic anterioare au fost reevaluate cu atenție asupra eticii cercetării, în timp ce sfera investigației s-a extins mult dincolo de studiul tradițional al „culturilor primitive” (practica științifică ea însăși este adesea o arenă a studiului antropologic).
Apariția paleoantropologiei, o disciplină științifică care se bazează pe metodologiile paleontologiei, antropologiei și etologiei fizice, printre alte discipline, precum și creșterea sa în amploare și impuls la mijlocul secolului al XX-lea, continuă să creeze perspective asupra originilor, evoluției, geneticii și a patrimoniului cultural, precum și perspective asupra situației umane contemporane.
Discipline emergente
În secolul al XX-lea, au apărut o serie de domenii științifice interdisciplinare. Exemplele includ:
Studiile de comunicare combină comunicarea animalelor, teoria informațiilor, marketingul, relațiile publice, telecomunicațiile și alte forme de comunicare.
Informatica, pe o bază de lingvistică teoretică, matematică discretă și inginerie electrică, studiază natura și limitele de calcul. Subdomeniile includ computabilitatea, complexitatea calculatoarelor, proiectarea bazelor de date, rețeaua de calculatoare, inteligența artificială și proiectarea hardware-ului de calculator. Un domeniu în care avansurile în domeniul informaticii au contribuit la dezvoltarea științifică mai generală este prin facilitarea arhivării pe scară largă a datelor științifice. Știința informatică contemporană se deosebește de obicei prin accentul pe „teoria” matematică, spre deosebire de accentul practic al ingineriei software.
Știința mediului este un domeniu interdisciplinar. Se bazează pe disciplinele biologie, chimie, științele pământului, ecologie, geografie, matematică și fizică.
Știința materialelor își are rădăcinile în metalurgie, mineralogie și cristalografie. Combină chimia, fizica și mai multe discipline inginerești. Domeniul studiază metale, ceramică, sticlă, materiale plastice, semiconductori și materiale compozite.
Lasă un răspuns