Istoria științei este studiul dezvoltării științei și a cunoștințelor științifice, incluzând atât științele naturale, cât și științele sociale. Știința este un corp de cunoștințe empirice, teoretice și practice despre lumea naturală, produse de oameni de știință care subliniază observația, explicarea și predicția fenomenelor din lumea reală. Istoriografia științei, în schimb, studiază metodele prin care istoricii studiază istoria științei.
Cuvântul știință este relativ recent. Anterior, oamenii care investigau natura se numeau ei înșiși „filozofi ai naturii”. În timp ce cercetările empirice ale lumii naturale au fost descrise încă din antichitatea clasică (de exemplu, de Thales și Aristotel) și metoda științifică a fost folosită încă din Evul Mediu (de exemplu, de Ibn al-Haytham și Roger Bacon), știința modernă a început să se dezvolte în perioada modernă timpurie, în special în revoluția științifică a Europei din secolele 16 și 17. În mod tradițional, istoricii științei au definit știința suficient de cuprinzător pentru a include preocupările anterioare.
Din secolul al XVIII-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea, istoria științei, în special a științelor fizice și biologice, a fost adesea prezentată într-o narațiune progresivă în care teoriile adevărate au înlocuit credințele false. Unele interpretări istorice mai recente, cum ar fi cele ale lui Thomas Kuhn, tind să descrie istoria științei în termeni diferiți, precum în cazul sistemelor conceptuale sau paradigmelor concurente într-o matrice mai largă care include teme intelectuale, culturale, economice și politice extrioare științei.
Culturile timpurii
În perioadele preistorice, sfatul și cunoștințele au fost transmise din generație în generație printr-o tradiție orală. De exemplu, aclimatizarea porumbului pentru agricultură a fost datată cu aproximativ 9000 de ani în urmă în sudul Mexicului, înainte de dezvoltarea sistemelor de scriere. În mod similar, dovezile arheologice indică dezvoltarea cunoștințelor astronomice în societățile preliterate. Dezvoltarea scrierii a permis cunoștințelor să fie stocate și comunicate între generații cu mult mai mare fidelitate.
Multe civilizații străvechi au colectat informații astronomice într-o manieră sistematică prin observație simplă. Deși nu aveau cunoștințe despre structura fizică reală a planetelor și stelelor, au fost propuse multe explicații teoretice. Elementele de bază despre fiziologia umană erau cunoscute în unele locuri, iar alchimia a fost practicată în mai multe civilizații. Au fost de asemenea realizate observații considerabile despre fauna și flora macroscopică.
Africa
Egiptul antic a făcut progrese semnificative în astronomie, matematică și medicină. Dezvoltarea geometriei a fost o activitate necesară în supraveghere pentru a păstra forma și proprietatea terenurilor agricole, care erau inundate anual de râul Nil. Triunghiul drept 3-4-5 și alte reguli de geometrie au fost folosite pentru a construi structuri rectilinii, și arhitectura blocurilor orizontale de deasupra deschiderilor verticale din Egipt. Egiptul a fost, de asemenea, un centru de cercetare alchimică pentru o mare parte din Marea Mediterană. Papirusul Edwin Smith este unul dintre primele documente medicale încă existente și, probabil, cel mai vechi document care încearcă să descrie și să analizeze creierul: ar putea fi văzut ca fiind printre primele începuturi ale neuroștiinței moderne. Cu toate acestea, în timp ce medicina egipteană a avut unele practici eficiente, nu a fost lipsită de practici ineficiente și uneori dăunătoare. Istoricii medicali consideră că farmacologia antică egipteană, de exemplu, a fost în mare parte ineficientă. Cu toate acestea, ea aplica următoarele componente în tratamentul bolilor: examinarea, diagnosticul, tratamentul și prognoza, care prezintă paralele puternice cu metoda empirică de bază a științei și în conformitate cu G. E. R. Lloyd a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea acestei metodologii. Papirusul Ebers (circa 1550 î.e.n.) conține și dovezi ale empirismului tradițional.
Orientul Apropiat timpuriu
(Tabletă din argilă mesopotamică, 492 î.e.n. Scrierea a permis înregistrarea informațiilor astronomice.)
De la începuturile lui în Sumer (acum Irak) în jurul anului 3500 î.e.n., poporul mesopotamian a încercat să înregistreze unele observații ale lumii prin date numerice. Dar observațiile și măsurătorile lor au fost aparent folosite în alte scopuri decât pentru elucidarea legilor științifice. Un exemplu concret al legii lui Pitagora a fost înregistrat încă din secolul al XVIII-lea î.e.n.: tableta cuneiformă Mesopotamiană Plimpton 322 înregistrează un număr de tripleți pitagorieni (3,4,5) (5,12,13). …, din 1900 î.e.n., probabil cu milenii înainte de Pitagora, dar nu a fost o formulare abstractă a teoremei pitagoreene.
În astronomia babiloniană, înregistrările mișcărilor stelelor, planetelor și lunii sunt se găsesc pe mii de tablete de lut create de scribi. Chiar și astăzi, perioadele astronomice identificate de proto-cercetătorii mesopotamieni sunt încă utilizate pe scară largă în calendarele occidentale, cum ar fi anul solar și luna lunară. Folosind aceste date, au elaborat metode aritmetice pentru a calcula lungimea schimbătoare a zilei în cursul anului și pentru a prezice aparițiile și disparițiile Lunii și a planetelor și eclipsele de Soare și Lună. Numai câteva nume de astronomi sunt cunoscute, cum ar fi cel a lui Kidinnu, un astronom și matematician caldeic. Valoarea lui Kiddinu pentru anul solar este utilizată pentru calendarele de astăzi. Astronomia babiloniană a fost „prima încercare foarte reușită de a oferi o descriere matematică rafinată a fenomenelor astronomice”. Potrivit istoricului A. Aaboe, „toate varietățile ulterioare din astronomia științifică, în lumea elenistică, în India, în Islam și în Occident – dacă nu chiar toate eforturile ulterioare în științele exacte – depind de astronomia babiloniană într-un mod decisiv și fundamental”.
Traducere din Wikipedia
Lasă un răspuns