Structuralismul (cunoscut și sub denumirea de structuralism științific sau conceptul-teorie structuralist) este un program activ de cercetare în filozofia științei, care a fost dezvoltat pentru prima dată la sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970 de mai mulți filosofi analitici.
Structuralismul afirmă că toate aspectele realității sunt cel mai bine înțelese din punct de vedere al constructelor științifice empirice ale entităților și al relațiilor lor, mai degrabă decât în ceea ce privește entitățile concrete în sine. De exemplu, conceptul de materie ar trebui interpretat nu ca o proprietate absolută a naturii în sine, ci ca modul în care relațiile matematice fundamentate științific descriu modul în care conceptul de materie interacționează cu alte proprietăți, indiferent dacă acesta ar fi într-un sens larg, precum câmpuri gravitaționale care produce masa, sau mai mult empiric ca modul în care materia interacționează cu sistemele de simț ale corpului pentru a produce senzații precum greutatea. Scopul său este să includă toate aspectele importante ale unei teorii empirice într-un cadru formal. Susținătorii acestei teorii meta-teoretice sunt Bas van Fraassen, Frederick Suppe, Patrick Suppes, Ronald Giere, Joseph D. Sneed, Wolfgang Stegmüller, Carlos Ulises Moulines, Wolfgang Balzer, John Worrall, Elie Georges Zahar, Pablo Lorenzano, Otávio Bueno, Anjan Chakravartty, Tian Yu Cao, Steven French și Michael Redhead.
Termenul „realism structural” pentru variația realismului științific motivat de argumente structuraliste, a fost inventat de filosoful american Grover Maxwell în 1968. În 1998, filosoful realist structural britanic James Ladyman distingea forme epistemice și ontice ale realismului structural.
Variații
Realism structural epistemic
Conceptul filosofic al structuralismului (științific) este legat de cel al realismului structural epistemic (RSE). RSE, o poziție deținută inițial și independent de Henri Poincaré (1902), Bertrand Russell (1927) și Rudolf Carnap (1928), a fost reînviată de John Worrall (1989), care propune să existe o retenție a structurii în schimbarea teoriei. Worrall, de exemplu, a susținut că ecuațiile lui Fresnel presupun că lumina are o structură, la fel ca ecuațiile lui Maxwell care le-a înlocuit-o pe cele ale lui Fresnel; ambele caracterizează lumina drept vibrații. Fresnel a postulat că vibrațiile au fost într-un mediu mecanic numit „eter”; Maxwell a postulat că vibrațiile erau ale câmpurilor electrice și magnetice. Structura în ambele cazuri este vibrațiile și a fost păstrată atunci când teoriile lui Maxwell le-au înlocuit-o pe cele ale lui Fresnel. Deoarece structura este păstrată, realismul structural în ambele (a) evită meta-inducția pesimistă și (b) nu face ca succesul științei să pară miraculos, adică, prezintă un argument fără miracole.
Problema Newman
Așa-numita problemă Newman (numită de asemenea obiecția lui Newman) se referă la notele critice a lui Russel în The Analysis of Matter (1927) publicată de Max Newman în 1928. Newman a susținut că afirmația RSE că nu se poate cunoaște decât structura abstractă a lumii externe trivializează cunoștințele științifice. Argumentul său stă la baza faptului că „[o] colecție de lucruri poate fi organizată astfel încât să aibă structura W, cu condiția să existe numărul potrivit al acestora”, unde W este o structură arbitrară.
Răspuns la problema Newman
John Worrall (2000) pledează pentru o versiune a RSE extinsă prin reconstrucția propoziției Ramsey a teoriilor fizice (o propoziție Ramsey are ca scop să facă clare propozițiile care conțin termeni teoretici neobservabili prin înlocuirea lor cu termeni observabili). John Worrall și Elie Georges Zahar (2001) susțin că obiecția lui Newman se aplică numai dacă nu se face o distincție între termenii observaționali și cei teoretici.
Realismul structural epistemic în stil Ramsey este distinct și este incompatibil cu realismul structural epistemic originar russelian (diferența dintre cele două fiind că RSE în stil Ramsey face un angajament epistemic față de propozițiile Ramsey, în timp ce RSE-ul russelian își asumă un angajament epistemic față de structurile abstracte, adică la clase de izomorfism (de al doilea ordin) din structura observațională a lumii și nu structura fizică (de ordinul întâi) în sine. Ioannis Votsis (2004) susține că RSE-ul russelian este de asemenea impermeabil la obiecția Newman: Newman a atribuit în mod fals afirmația banală „există o relație cu o structură abstractă particulară” pentru RSE, în timp ce RSE face afirmația non-banală că există o unică relație fizică care este legată cauzal cu o relație de observație unică și cele două sunt izomorfe.
Critici suplimentare
Realistul științific tradițional și criticul notabil al realismului structural Stathis Psillos (1999) remarcă faptul că „realismul structural este cel mai bine înțeles ca emiterea unei constrângeri epistemice asupra a ceea ce poate fi cunoscut și a ceea ce teoriile științifice pot dezvălui”. El consideră că RSE se confruntă cu o serie de obiecții insurmontabile. Acestea includ, printre altele, că singurul angajament epistemic al RSE sunt ecuațiile neinterpretate, care nu sunt de la sine suficiente pentru a produce predicții, și că distincția „structură versus natură” la care apelează RSE nu poate fi susținută.
Votsis (2004) răspunde că realistul structural „subscrie la ecuațiile interpretate, dar încearcă să facă distincția între interpretări care leagă termenii de observații de cele care nu o fac” și poate apela la punctul de vedere russelian că „natura” înseamnă doar partea non-izomorfă specificabilă a entităților.
Psillos apără, de asemenea, teoria descriptiv-cauzală a lui David Lewis (conform căreia termenii teoretici abandonați după o schimbare de teorie sunt considerați ca referenți cu succes „până la urmă”) și susține că poate trata în mod adecvat continuitatea referențială în tranzițiile conceptuale, în timpul cărora teoretic termenii sunt abandonați, ceea ce face ca RSE să fie redundantă.
Votsis (2004) răspunde că un realist științific nu trebuie să lege adevărul aproximativ al unei teorii cu succesul referențial. În special, realismul structural inițial nu a dictat nicio teorie particulară a referinței; cu toate acestea, Votsis (2012) a propus o teorie structuralistă a referinței conform căreia „termenii științifici sunt capabili să se refere la obiecte individuale, adică într-un mod de la termen la termen, dar pentru a remedia această referință este necesar să se țină cont de relațiile pe care aceste obiecte le instanțiază .“
Realism structural ontic
În timp ce RSE susține că numai structura realității este cunoscută, realismul structural ontic (RSO) merge mai departe pentru a susține că structura este tot ce există. În acest sens, realitatea nu are nicio „natură” care să stea la baza structurii sale observate. Mai degrabă, realitatea este fundamental structurală, deși variantele de RSO nu sunt de acord cu privire la care aspecte ale structurii sunt primitive. RSO este puternic motivat de fizica modernă, în special teoria cuantică a câmpurilor, care subminează noțiunile intuitive de obiecte identificabile cu proprietăți intrinseci. Unii fizicieni cuantici timpurii au susținut această părere, inclusiv Hermann Weyl (1931), Ernst Cassirer (1936) și Arthur Eddington (1939). Recent, RSO a fost numit „cadrul ontologic cel mai la modă pentru fizica modernă”.
Max Tegmark duce acest concept și mai departe cu ipoteza universului matematic, care propune că, dacă universul nostru este doar o structură particulară, atunci nu este mai real decât orice altă structură.
Definiția structurii
În logica matematică, o structură matematică este un concept standard. O structură matematică este un ansamblu de entități abstracte cu relații între ele. Numerele naturale din aritmetică constituie o structură, cu relații precum „este divizibil cu” și „este mai mare decât”. Aici relația „este mai mare decât” include elementul (3, 4), dar nu și elementul (4, 3). Punctele în spațiu și numerele reale în geometria euclidiană sunt o altă structură, cu relații precum „distanța dintre punctul P1 și punctul P2 este numărul real R1”; echivalent, relația „distanță” include elementul (P1, P2, R1). Alte structuri includ spațiul Riemann al relativității generale și spațiul Hilbert al mecanicii cuantice. Entitățile dintr-o structură matematică nu au o existență independentă în afara participării la relații. Două descrieri ale unei structuri sunt considerate echivalente și trebuie să descrie aceeași structură de bază, dacă există o corespondență între descrierile care păstrează toate relațiile.
Mulți susținători ai realismului structural atribuie „proprietăți” formal sau informal obiectelor abstracte; unii susțin că astfel de proprietăți, în timp ce pot fi „împodobite” în formalismul relațiilor, ar trebui în schimb să fie considerate distincte de relații.
Structuri propuse
În teoria câmpurilor cuantice (TCC), propunerile tradiționale pentru „cele mai de bază structuri cunoscute” se împart în „interpretări de particule”, cum ar fi atribuirea realității în spațiul Fock al particulelor și „interpretări de câmp”, cum ar fi considerarea funcției de undă cuantică ca fiind identică cu realitatea de bază. Diferitele interpretări ale mecanicii cuantice oferă o complicație; o altă complicație, poate minoră, este aceea că nici câmpurile și nici particulele nu sunt complet localizate în TCC standard. O a treia complicație, mai puțin evidentă, este aceea că „reprezentările unitar inechivalente” sunt endemice în TCC; de exemplu, același bucată de spațiu poate fi reprezentat printr-un vid de către un observator inerțial, dar ca o zonă termică de către un observator accelerat care percepe radiații Unruh, ridicând problema dificilă dacă structura de vid sau structura termică este structură reală sau dacă ambele structuri inechivalente sunt separat reale. Un alt exemplu, care nu necesită complicații ale spațiului curbat, este faptul că, în feromagnetism, analiza de rupere a simetriei duce la spații Hilbert inechivalente. Mai pe larg, gradele infinite de libertate ale TCC duc la reprezentări inechivalente în cazul general.
Lasă un răspuns