Unele persoane din gospodăria noastră, citându-l pe Platon în sprijinul opiniilor lor, vor încerca, probabil, să inducă dispreț față de matematică în rândul studenților mai superficiali. Căci, spun ei, filosoful însuși în Republica exclude cunoștințele matematice din științe și o critică pentru că nu știa punctele sale de plecare. Ei citează remarca despre studiul „al cărui punct de pornire este necunoscut și ale cărui premise și concluzii de mijloc rezultă din ceea ce este necunoscut” și toate celelalte acuzații pe care Socrate le aruncă împotriva matematicii în acea carte. Acum, deoarece ne certăm cu prietenii, le vom reaminti că însuși Platon afirmă în mod clar că matematica purifică și înălță sufletul, cum ar fi Athena lui Homer dispersând ceața din lumina intelectuală a înțelegerii, o lumină „mai vrednică de conservare decât zece mii de ochi ai trupului” și astfel dispensează darurile lui Athena precum și cele ale lui Hermes. I-am aminti, de asemenea, că Platon pretutindeni o numește știință și declară că este sursa celei mai mari fericiri pentru cei care o urmăresc.
Dar ce înțelege el prin a nega numele științei în pasajul Republicii? Voi explica pe scurt, din moment ce discursul meu prezent este adresat savanților. Platon adesea dă numele de „știință” oricărei cunoașteri a universului, ca să spunem așa, indiferent dacă modul de cunoaștere a acesteia este științific sau empiric, diferențiind-o astfel de percepție, care percepe particularități. În acest sens, cred că el folosește cuvântul „știință” în Omul de stat și Sofistul, inclusiv printre științele cu „sofistică înaltă” pe care Socrate în Gorgias le consideră a fi doar o rutină empirică, precum și tipul de sofistică și multe alte proceduri care sunt rutine și nu științe adevărate. Această însușire a universalilor însăși se împarte într-un fel care știe și cel care nu știe cauzele; primul crede că merită să fie numit știință, iar aceasta din urmă o rutină. În acest sens, el dă uneori numele „știință” la arte, dar niciodată la rutine. Căci „cum ar putea ca ceea ce este fără logos să fie o știință?”, întreabă el în Simpozion. Prin urmare, fiecare formă de cunoaștere care ține logos, sau cauză, lucrurilor pe care le cunoaște, este o știință. Din nou, această știință, care își cunoaște obiectele prin cauze, se împarte în două tipuri, una procedând prin presupuneri și urmărindu-se într-un anumit scop, cealaltă vizând cunoașterea ființei abstracte și neschimbate; și prin acest semn separă știința de medicină și toate studiile de lucruri materiale, iar matematica și, în general, toate investigațiile, de realitățile eterne pe care le numește știință. Din nou, el va diviza această știință, pe care o deosebim de arte, într-o parte care pornește de la ipoteze și o parte care nu pornește de la ipoteze. Știința neipotetică a tuturor lucrurilor se îndreaptă spre Bine, spre cauza înaltă, mai presus de toate, făcând Binele obiectivul ascensiunii sale; dar ceea ce arată ce rezultă din punctele de pornire determinate anterior nu se îndreaptă spre un principiu, ci la o concluzie. În acest sens, atunci, spune el, deoarece matematica folosește ipoteze, ea cade sub știința neipotetică și perfectă. Căci știința reală este una, știința prin care putem să cunoaștem toate lucrurile, știința din care provin principiile tuturor celorlalte științe, unele imediat și altele mai îndepărtat.
Să nu spunem, așadar, că Platon exclude matematica din științe, ci numai că el o situează pe locul al doilea la cea mai înaltă știință; nici că declară că matematica este ignorantă față de propriile sale principii, ci spune mai degrabă că își ia principiile din cele mai înalte științe și că, ținându-le fără demonstrație, demonstrează consecințele lor. În mod similar, el uneori permite ca sufletul, constituit din rapoarte matematice, să fie o sursă de mișcare și, uneori, să primească mișcarea sa din lucruri inteligibile. Aceste declarații sunt în acord între ele; căci sufletul este o cauză a mișcării în lucrurile care primesc mișcarea lor din afară, dar nu și cauza tuturor mișcărilor. În același fel, matematica este a doua cea mai înaltă știință și imperfectă în comparație cu ea, dar este totuși o știință – nu o știință neipotetică, dar care, fiind capabilă să cunoască ideile specifice care sunt în suflet, expune premisele concluziilor sale și, prin urmare, are rațiune pentru problemele care îi sunt cunoscute. Atât despre opiniile lui Platon despre matematică.
(Traducere din Proclus – A commentary on the first book of Euclid’s Elements)
Lasă un răspuns