Teoria generală a lui Keynes ca abordare alternativă la înțelegerea economiei

Interpretările Teoriei generale a lui Keynes abundă, dar de obicei folosesc limbaj tehnic sau modele specifice pentru a-și exprima punctul de vedere și, foarte rar, discută într-o oarecare profunzime care este viziunea unificatoare a generalului.

Teorie care o face distinctă de perspectivele clasice și neoclasice ale economiei. În același timp, relatările simple produse pentru o lectură pe îndelete rareori dezvăluie complexitatea textului care face Teoria generală să sfideze orice interpretare simplă. (3)

Un bun punct de plecare pentru lectură poate fi folosirea definiției lui Lionel Robbins a economiei, care este că economia este „știința care studiază comportamentul uman ca o relație între scopuri și mijloace rare care au utilizări alternative” (Robbins, [1932] 1935, 16). (4) Această definiție se concentrează pe ideea că societatea modernă este definită în principal de oameni care au suficientă libertate pentru a face un consum semnificativ și alte alegeri importante de viață. Din acest punct de pornire, economia dezvoltă o cutie de instrumente tehnice care analizează aceste alegeri și, prin urmare, modul în care indivizii interacționează într-o varietate de medii instituționale. Această abordare este în general numită neoclasică, deoarece emană din scrierile lui Stanley Je-vons, Vilfredo Pareto, Carl Menger, Alfred Marshall și Leon Walras, care sunt teoreticienii care au sistematizat această concepție a economiei bazată pe individ și au adus-o să fie fundamentul prin care să analizezi economia modernă. Poate fi util să numim acest tip de economie neoclasică sau „economia penuriei”, în lipsa unei exprimări mai bune.

Există o tradiție mai veche (5), care se întoarce la economia politică clasică, și în special lucrarea lui David Ricardo, care se concentrează pe capacitatea productivă substanțială a economiei capitaliste moderne. David Ricardo în The Principles of Political Economy and Taxation (1817) a creat un sistem care a analizat economia cu consistență logică dar la un nivel ridicat de abstractizare. S-a grăbit să observe că, deși unele articole rare, cum ar fi picturile vechi sau vinurile fine, au valoarea și prețul determinate de deficitul lor, ele nu sunt ceea ce formează cu adevărat partea de zi cu zi principală a tranzacțiilor de pe piață. Astfel, el a considerat aceste bunuri nu o normă într-o societate industrializată. În schimb, ceea ce determină cu adevărat valoarea pentru majoritatea lucrurilor și, prin urmare, este determinantul final al prețului într-o economie industrializată, este costul de producție a bunurilor. (6) Din această perspectivă, Ricardo dezvoltă argumentând că societatea este formată din clase diferite și că „produsul pământului – tot ceea ce derivă din suprafața sa prin aplicarea unită a muncii, mașinilor și capitalului – este împărțit între trei clase ale comunității, și anume proprietarul pământului, proprietarul acțiunilor sau capitalului necesar pentru cultivarea lui, și muncitorii prin industria cărora este cultivat” (Ricardo, [1817] 1911, 1). Prin urmare, „determinarea legilor care reglementează această distribuție este principala problemă în economia politică” (Ricardo, [1817] 1911, 1). Poate fi util să numim acest tip de economie, clasic, sau „economia producției și distribuției”, în lipsa unei exprimări mai bune. (7)

Cum ne ajută toate acestea să înțelegem Teoria generală? Voi începe cu următoarea digresiune: Keynes a scris în 1940 o broșură intitulată Cum să plătiți pentru război și a trimis-o unui prieten intelectual al lui Lionel Robbins, F.A. Hayek, care, în scrisoarea sa de răspuns a remarcat următoarele: „Este liniștitor să știți că suntem atât de complet de acord cu privire la economia penuriei, chiar dacă divergenți cu privire la momentul în care se aplică” (citat în Skidelsky, 2006, 83). Keynes, conform comentariului lui Hayek, nu era împotriva întregului cadru al economiei neoclasice și a argumentelor sale etice, tehnice și analitice, ci, mai substanțial, a văzut limitările acestei abordări ca un sistem general de analiză. Astfel, cartea se numește Teoria generală tocmai pentru că construia un cadru care intenționa să înglobeze această economie ca un caz special. În Teoria generală în sine, în capitolul trei, în care Keynes introduce principiul cererii efective, el scrie că în noua sa schemă „vom constata că teoria prețurilor cade la locul său potrivit ca o chestiune subsidiară teoriei noastre generale”. (Keynes, 1936, 31-32).

Este rezonabil să presupunem că citatul de mai sus se referă la prețuri determinate de evaluările de piață și, prin urmare, la dispozitivele analitice ale „economia penuriei”. Cu toate acestea, Keynes în The General Theory folosește pe scară largă, și uneori provocator, termenul de economie clasică pentru a se referi la toate economiile dinaintea lui, dând deoparte diferențele dintre cele două tradiții care au fost discutate pe scurt mai sus. Deci la ce tradiție se referă el în pasajul de mai sus, cea clasică sau cea neoclasică?

La 31 decembrie 1933, New York Times a publicat o scrisoare deschisă a lui Keynes către noul președinte al SUA. F D. Roosevelt. Acolo scrie:

”Sunteți angajat într-o dublă sarcină, recuperare și reformă; redresarea din criză și trecerea acelor reforme de afaceri și sociale care sunt de mult așteptate. Pentru prima, viteza și rezultatele rapide sunt esențiale. A doua poate fi și ea urgentă; dar graba va fi dăunătoare și înțelepciunea scopului pe termen lung este mai necesară decât realizarea imediată. Prin creșterea prestigiului administrației dvs. prin succesul în recuperarea pe termen scurt, veți avea forța motrice pentru a realiza o reformă pe termen lung.

”Pe de altă parte, chiar și reforma înțeleaptă și necesară, în unele privințe, poate împiedica și complica recuperarea. Căci va tulbura încrederea lumii de afaceri și le va slăbi motivele existente de a acționa, înainte de a avea timp să le puneți alte motive în locul lor.” (Keynes, 1933 [1982], 290-1)

Acest pasaj prezintă exact modul în care Keynes a gândit lucrurile. Aceasta înseamnă că considerentele pe termen lung ale producției și distribuției vin după ce au fost luate măsuri de remediere pentru redresare într-o economie care suferă de șomaj și de depresie economică generală. Pe scurt, economia lui Keynes poate fi privită ca o generalizare a sistemului clasic, în felul următor: Dacă se respectă condiția prealabilă a ocupării depline, ceva ce nu poate fi presupus a fi observat automat într-o economie modernă, atunci întrebările privind distribuția produsului societății poate fi discutată și politicile care se ocupă cu modificarea a ceea ce primesc diferite părți ale societății puse pe masă în acest nou mediu. Cu toate acestea, dacă Keynes generalizează modelul clasic, cum rămâne cu analiza neoclasică? Care este spațiul și domeniul său? Sistemul său adaugă și extinde punctul de vedere clasic sau neoclasic? Opinia cu privire la aceasta este împărțită, iar aceasta dă naștere la diferite tradiții interpretative cu privire la Teoria generală a lui Keynes.

Această lucrare vede Teoria generală și gândurile mature ale lui Keynes despre economie, ca fiind distinctă de ambele perspective și formându-și propria abordare – chiar dacă împrumută puternic din ambele. Este distinct pentru că este un sistem de analiză complet în sine, care nu poate fi nici redus la sau privit ca o extensie directă a cadrului analitic și a viziunii generale a societății a sistemului neoclasic sau clasic. Această viziune poate fi denumită „economia incertitudinii fundamentale” sau „economia cererii efective”.

Note:

(2) În această lucrare, termenul „abordare” este așa cum este folosit de Harcourt (1987A), care notează că „economia post-keynesiană este un termen general care este folosit pentru a conține lucrările unui grup eterogen de economiști care, totuși, sunt uniți nu numai prin antipatia lor față de teoria neoclasică mainstream și versiunile de echilibru general IS/LM ale teoriei „keynesiene”, dar și prin încercările lor de a oferi abordări alternative coerente ale analizei economice… Spunem „abordări” deoarece pot fi identificate mai multe componente”. (Harcourt, 1987A, p. 924) Această lucrare urmează o linie interpretativă specifică în cadrul diversei școli de economie post-keynesiană.

(3) Există o literatură diversă care popularizează Keynes, viața și mesajul său pentru cititorul nespecialist (contribuțiile recente includ —nu o listă completă— Cord, 2007; Davidson, 2007; Sheehan, 2009; Clarke, 2009; Skidelsky, 2010, Hayes 2019, iar pentru o varietate de lecturi introductive asupra diverselor tradiții keynesiene, vezi Repapis, 2014).

(4) Definiția care leagă economia cu alegerea în lipsă este acum obișnuită în majoritatea manualelor de economie.

(5) Și există alte perspective și tipuri de analiză în economie.

(6) Cum poate fi definit exact acest cost este o întrebare complexă care, într-o oarecare măsură, nu a primit încă un răspuns satisfăcător – chiar și pentru cei care urmează această școală.

(7) Un alt mod de a distinge cele două tradiții este de a numi una o teorie (clasică) a surplusului, deoarece se concentrează pe surplusul creat față de ceea ce este necesar pentru reproducerea potențialului de producție existent, iar cealaltă teorie (marginalistă) a deficitului. Aceasta este terminologia folosită în (Martins, 2014) care are o bună introducere în cele două abordări (vezi paginile 3-34).

Bibliografie

• Keynes, J.M., 1933, “Thomas Robert Malthus”, republished in Vol. X of The Collected Writings of John Maynard Keynes, 1972, London: Macmillan for the Royal Economic Society, 71-108.
• Keynes, J.M., 1936, The General Theory of Employment, Interest and Money, reprinted as Vol. VII ofThe Collected Writings of John Maynard Keynes, 1973, London: Macmillan for the Royal Economic Society.
• Ricardo, D., [1817] 1911, The Principles ofPolitical Economy and Taxation, London; New York: J.M. Dent and Sons.
• Robbins, L., [1932] 1935, An Essay on the Nature and Significance of Economic Science. London: MacMillan and Co.
• Skidelsky, R., 2006, “Hayek versus Keynes: The road to reconciliation”, in E. Feser (ed.) The Cambridge Companion to Hayek, Cambridge: Cambridge University Press, 82-110.

Sursa: Repapis, C. (2020): “The place of The General Theory in the economics canon” în Iberian Journal of the History of Economic Thought 7(1), 79-92.23, licența CC BY 4.0. Traducere și adaptare © 2023 Nicolae Sfetcu