Teoria stabilității hegemonice

Teoria stabilității hegemonice (Hegemonic stability theory, HST) este o teorie a relațiilor internaționale, înrădăcinată în cercetări din domeniile științei politice, economiei și istoriei. HST indică faptul că sistemul internațional este mai probabil să rămână stabil atunci când un singur stat este puterea mondială dominantă sau hegemon.[1] Astfel, sfârşitul hegemoniei diminuează stabilitatea sistemului internaţional. Ca dovadă a stabilității hegemoniei, susținătorii HST indică frecvent Pax Britannica și Pax Americana, precum și instabilitatea de dinaintea Primului Război Mondial (când hegemonia britanică era în declin) și instabilitatea perioadei interbelice (când hegemonul americanul și-a redus prezența din politica mondială).[2][3]

Mecanismele cheie în teoria stabilității hegemonice se învârt în jurul furnizării de bunuri publice: pentru a rezolva problemele de acțiune colectivă privind bunurile publice, este nevoie de un actor puternic, care să dorească și să poată asuma o pondere disproporționată din furnizarea de bunuri publice.[4] Stabilitatea hegemonică poate presupune o cooperare de auto-întărire, deoarece este în interesul hegemonului să furnizeze bunuri publice și este în interesul altor state să mențină o ordine internațională din care derivă bunuri publice.[4][5][6]. ][7]

Dezvoltarea timpurie

Charles Kindleberger este unul dintre oamenii de știință cel mai strâns asociați cu HST; comentatori precum Benjamin Cohen îl consideră fondatorul teoriei și cel mai influent susținător.[8][9] În cartea sa din 1973 The World in Depression: 1929-1939, Kindleberger a susținut că haosul economic dintre Primul Război Mondial și cel de-al Doilea Război Mondial care a dus la Marea Depresiune a fost parțial atribuit lipsei unui lider mondial cu o economie dominantă. Raționamentul lui Kindleberger a atins, totuși, mai mult decât economia: ideea centrală din spatele HST sugerează că stabilitatea sistemului global, în termeni de politică, drept internațional și așa mai departe, se bazează pe hegemon pentru a dezvolta și a aplica regulile acelui sistem. Alte figuri cheie în dezvoltarea teoriei stabilității hegemonice includ pe Robert Gilpin și Stephen Krasner.[10]

În lucrarea sa majoră, Gilpin teoretizează istoria lumii ca cicluri imperiale până în timpurile moderne târzii și succesiunea hegemoniilor în timpurile moderne târzii, când mai întâi Marea Britanie și mai târziu Statele Unite au stabilizat sistemul internațional.[11] Gilpin se opune echilibrării și teoriei echilibrului puterii. El susține că sistemul merge în mod natural către echilibru. Din războiul global sau „războiul hegemonic” iese un nou hegemon care creează și menține noua ordine mondială cu propriul set de preferințe. Acest lucru se realizează parțial prin furnizarea de bunuri publice. În cazul hegemoniei Statelor Unite după 1945, au avut loc încercări de inițializare a unei monede stabile prin intermediul Fondului Monetar Internațional, a sistemului Bretton Woods, a înființării Băncii Mondiale, a alianțelor de securitate (cum ar fi NATO) și democratizare.

Gilpin mai susține că în sistemul global, cu cât o victorie este mai decisivă după „războiul hegemonic”, cu atât noul sistem va fi mai stabil. El este de acord cu punctul de vedere al lui Paul Kennedy despre „supratensionarea imperialistă” ca fiind unul dintre motivele pentru care hegemonii cad. Gilpin adaugă că toți hegemonii cad în mod inevitabil, deoarece la o anumită etapă expansiunea depășește beneficiile, distribuția puterii în sistem se schimbă și alte state se ridică și îl provoacă pe hegemon. În cele din urmă, o mare putere nemulțumită care se apropie de puterea actualului hegemon va provoca un nou război global și ciclul se repetă.[12]

Robert Keohane a inventat termenul „teoria stabilității hegemonice” într-un articol din 1980.[10] Cartea lui Keohane din 1984, After Hegemony, a folosit perspective din noua economie instituțională pentru a susține că sistemul internațional ar putea rămâne stabil în absența unui hegemon, punând astfel sub semnul întrebării teoria stabilității hegemonice.[13] Lucrarea lui John Ruggie privind liberalismul încorporat a contestat, de asemenea, teoria stabilității hegemonice. El a susținut că ordinea internațională de după al Doilea Război Mondial nu a fost ținută împreună doar de puterea materială, ci prin „scop social legitim” prin care guvernele au creat sprijin pentru ordinea internațională prin politici sociale care atenuau efectele negative ale globalizării.[14][15] John Ikenberry susține că hegemonia nu este o condiție prealabilă pentru stabilitatea internațională, indicând dependența de cale și „lipiciune” a instituțiilor.[16][17]

Atribute hegemonice

Pentru ca un stat-națiune să se ridice la nivelul de hegemon, un astfel de stat trebuie să combine toate sau cele mai multe dintre următoarele atribute: [18][19]

• Forța militară superioară este necesară pentru capacitatea de a crea noi legi și organizații internaționale.
• Insularitatea oferă securitate suplimentară și potențialul de a proiecta forțe militare, deși în unele cazuri hegemonii nu au fost insulari sau peninsulari. Statele Unite ale Americii, de exemplu, au devenit o insulă virtuală. Are două litoraluri masive, iar vecinii săi sunt aliați de lungă durată, deosebindu-l de restul marilor puteri. Armele nucleare și forțele aeriene superioare contribuie la securitatea sa națională
• O economie mare și în creștere. De obicei, este necesară o supremație de neegalat în cel puțin un sector economic sau tehnologic de frunte. Puterile militare și economice compun capacitatea de a aplica regulile sistemului.
• Voința de a conduce și de a stabili un regim hegemonic prin aplicarea regulilor sistemului. După Primul Război Mondial, Statele Unite au avut capacitatea de a conduce, dar nu au avut voința de a face acest lucru. Fără voința de a forța stabilitatea sistemului internațional, Statele Unite au ratat o ocazie de a preveni debutul Marii Depresiuni sau al celui de-al Doilea Război Mondial.
• Un hegemon trebuie să se angajeze în sistem, care trebuie să fie perceput ca reciproc avantajos de către alte mari puteri și actori importanți statali.

Referințe

1. Joshua S. Goldstein. International Relations. New York: Pearson-Longman, 2005. 83, 107.
2. Cohen, Benjamin J. (2008). International Political Economy: An Intellectual History. Princeton University Press. p. 77. ISBN 978-0-691-13569-4.
3. Oatley, Thomas (2019). International Political Economy: Sixth Edition. Routledge. pp. 60–61. ISBN 978-1-351-03464-7.
4. Norrlöf, Carla (2010). America’s Global Advantage: US Hegemony and International Cooperation. Cambridge: Cambridge University Press. doi:10.1017/cbo9780511676406. ISBN 978-0-521-76543-5.
5. Ikenberry, G. John (Winter 1998–1999). „Institutions, Strategic Restraint, and the Persistence of American Postwar Order”. International Security. 23 (3): 43–78.doi:10.1162/isec.23.3.43. JSTOR 2539338. S2CID 57566810.
6. Norrlof, Carla; Wohlforth, William C. (2019). „Raison de l’Hégémonie (The Hegemon’s Interest): Theory of the Costs and Benefits of Hegemony”. Security Studies. 28 (3): 422–450.doi:10.1080/09636412.2019.1604982. ISSN 0963-6412. S2CID 197802117.
7. Wohlforth, William C. (1999). „The Stability of a Unipolar World”. International Security. 24 (1): 5–41.doi:10.1162/016228899560031. ISSN 0162-2889. JSTOR 2539346. S2CID 57568539.
8. Cohen, Benjamin J. (2008). International Political Economy: An Intellectual History. Princeton University Press. p. 68. ISBN 978-0-691-13569-4.  HST și-a luat numele de la Keohane, care a inventat pentru prima dată expresia într-o lucrare publicată în 1980. […] Meritul pentru originea HST revine de fapt altor trei membri cheie ai generației de pionier ai IPE: mai ales economistului Kindleberger, împreună cu politologii Gilpin și Krasner. […] Locul de mândrie aici îi revine Kindleberger.
9. Helen Milner. „International Political Economy: Beyond Hegemonic Stability,” Foreign Policy, (1998)
10. Cohen, Benjamin J. (2008). International Political Economy: An Intellectual History. Princeton University Press. pp. 66–68.ISBN 978-0-691-13569-4.
11. Gilpin, Robert, (1981). War and Change in World Politics, Cambridge University Press, p 145.
12. Gilpin, Robert (1988). „The Theory of Hegemonic War”. The Journal of Interdisciplinary History. 18 (4): 591–613.doi:10.2307/204816. ISSN 1530-9169. JSTOR 204816.
13. Keohane, Robert O. (2020). „Understanding Multilateral Institutions in Easy and Hard Times”. Annual Review of Political Science. 23 (1): 1–18. doi:10.1146/annurev-polisci-050918-042625. ISSN 1094-2939.
14. Ruggie, John Gerard (1982). „International Regimes, Transactions, and Change: Embedded Liberalism in the Postwar Economic Order”. International Organization. 36 (2): 379–415. doi:10.1017/S0020818300018993. ISSN 0020-8183. JSTOR 2706527. S2CID 36120313.
15. Mansfield, Edward D.; Rudra, Nita (2021). „Embedded Liberalism in the Digital Era”. International Organization. 75 (2): 558–585.doi:10.1017/S0020818320000569. ISSN 0020-8183. SSRN 3719975.
16. Ikenberry, G. John (1998). „Institutions, Strategic Restraint, and the Persistence of American Postwar Order”. International Security. 23 (3): 43–78. doi:10.2307/2539338. ISSN 0162-2889. JSTOR 2539338.
17. Ikenberry, G. John (2001). After Victory: Institutions, Strategic Restraint, and the Rebuilding of Order After Major Wars. Princeton University Press. ISBN 978-0-691-05091-1.
18. Covarubbias, Jack. „The United States – Reluctant Sheriff or Potential Hegemon?”. American Diplomacy.
19. Layne, Christopher, (2006). The Peace of Illusions: American Grand Strategy from 1940 to the Present, (Ithaka & London: Cornell University Press), p 4.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)