Sus în vârful muntelui

Sus în vârful muntelui
Ai, lerui Doamne (*),
În mijlocul codrului.

Îmi sunt două lemnişoare: (*)
Bradul verde, teiul alb.

Şi-amândouă se sfădesc. (*)
Zise bradul către tei:

„Măi teiule frate-mi eşti, (*)
Cu mine ce te sfădeşti?

Că eu sunt un lemn de brad (*)
La toţi oamenii li-s drag.

Tu eşti tei putregăios (*)
Şi nu eşti nici de-un folos”.

„Ba eu sunt un lemn de treabă (*)
Că toţi meşterii mă-ntreabă,

Care unde mă găseşte (*)
De icoane mă croieşte.

Pe margini mă zugrăveşte (*)
Cu aur mă poleieşte.

Şi-n biserică mă bagă (*)
Toată lumea mi se roagă;

La biserică mă duce (*)
Tot poporu-şi face cruce.

În biserică mă pune (*)
Oamenii să mi se-nchine.

Tu bradule răşinos (*)
Tu nu eşti nici de-un folos.”

„Ba eu sunt un lemn de treabă(*)
Că toţi meşterii mă-ntreabă,

Care unde mă găseşte (*)
De şindrilă mă croieşte.

Din mine fac şindrila (*)
De-acopăr biserica.

Că de n-ar fi şindrila (*)
În biserică-ar ploua,

Aurul ţi s-ar strica (*)
Şi-ar fi amar de cinstea ta.”

Acesta-i bradul stufos (*)
Acesta-i Domnul frumos.

Aceasta-i tufa stufoasă (*)
Aceasta-i Doamna frumoasă.