Vizualizarea de la distanță cunoscută şi sub numele de teledetecție, percepție la distanță, şi telestezie, este presupusa abilitate paranormalp de a percepe o țintă la distanță sau ascunsă fără ajutorul simțurilor normale.
Un studiu binecunoscut de vizionare de la distanță recent a fost proiectul finanțat de guvernul SUA la Institutul de Cercetare Stanford din 1970 până la mijlocul anilor 1990. În 1972, Harold Puthoff și Russell Targ au inițiat o serie de studii pe oameni pentru a stabili dacă participanții (vizualizatori sau percipienţi) ar putea identifica în mod fiabil și descrie caracteristici importante ale locațiilor de la distanță sau ţinte. În primele studii, un expeditor uman a fost prezent, de regulă, la locația aflată la distanță, ca parte a protocolului experimentului. Un proces în trei etape a fost folosit, primul pas fiind acela de a selecta aleatoriu condițiile țintă experimentate de către expeditori. În al doilea rând, în etapa de vizionare, participanţii au fost rugaţi să-şi exprime verbal sau prin schiţe impresiile lor despre scena de la distanță. În al treilea rând, în etapa de analiză, aceste descrieri au fost potrivite de către persoane distincte, cât mai bine posibil, cu ţintele prevăzute. Termenul de vizualizare de la distanță a fost inventat pentru a descrie acest proces global. Prima lucrare a lui Puthoff și Targ despre vizualizarea de la distanță a fost publicată în Nature în martie 1974. În ea, echipa a raportat un anumit grad de succes în vizualizarea de la distanță. După publicarea acestor constatări, alte încercări de a reproduce experimentele au fost efectuate, conectând la distanță grupurile folosind conferințe pe calculator.
Psihologii David Marks si Richard Kammann au încercat să reproducă experimentele lui Targ și Puthoff de vizualizare de la distanță care au fost realizate în anii 1970 la Institutul de Cercetare Stanford. Într-o serie de 35 de studii, au fost în imposibilitatea de a reproduce rezultatele investigate astfel prin procedura experimentelor originale. Marks și Kammann au descoperit că notele acordate analiştilor din experimentele Targ și Puthoff conțineau indicii cu privire la ţinte, cum ar fi referirea la două ținte din zilele anterioare, sau au data ședinței scrisă în partea de sus a paginii. Ei au ajuns la concluzia că aceste indicii au fost motivul pentru rata ridicată de succes a experimentului. Marks a fost capabil să atingă o precizie de100 la sută, fără a vizita niciunul din situri el însuși, ci doar prin utilizarea indiciilor. James Randi a scris despre testele controlate de mai mulţi alţi cercetători, eliminând mai multe surse de indicii și probe străine prezente în testele inițiale, obţinând rezultate negative. Studenţii au fost de asemenea în măsură să ghicească locațiile lui Puthoff și Targ pe baza indiciilor care au fost accidental incluse în transcrieri.
În 1980, Charles Tart a susținut că o re-analiză a transcrierilor de la unul dintre experimentele Targ și Puthoff a arătat un rezultat cu o şansă mai nună. Targ și Puthoff au refuzat din nou să furnizeze copii ale fişelor și acestea nu a fost accesibile până în luna iulie 1985 când au fost puse la dispoziție pentru studiu, şi când s-a descoperit că ele conțineau încă repere senzoriale. Marks și Christopher Scott (1986) au scris că „având în vedere importanța pentru ipoteza vizualizării de la distanță a îndepărtării indiciilor importante, eșecul Tart de a efectua această sarcină de bază pare dincolo de înțelegerea noastră. Aşa cum s-a concluzionat mai înainte, vizionarea de la distanță nu a fost demonstrată în experimentele efectuate de Puthoff și Targ, doar eșecul repetat al investigatorilor pentru a elimina indiciile senzoriale.”
Lasă un răspuns