Definițiile ale terminologiei relevante
Cele mai importante perspectivele asupra magiei în antropologie sunt funcționaliste, simboliste și intelectualiste. Aceste trei perspective sunt folosite pentru a descrie cum funcţionează magia într-o societate. Perspectiva funcționalistă, de obicei asociată cu Bronisław Malinowski, susține că toate aspectele societății sunt semnificative și interdependente. În perspectiva funcționalistă, magia îndeplinește o funcție latentă în societate. Perspectiva simbolistă studiază sensul subtil în ritualuri și mituri care definesc o societate și se ocupă cu problemele de teodicee – “de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?” În cele din urmă perspectiva intelectualistă, asociată cu Edward Burnett Tylor și Sir James Frazer, consideră magia ca logică, dar bazată pe o înțelegere eronată a lumii.
Gândirea magică
Termenul de “gândire magică” în antropologie, psihologie, şi științe cognitive, se referă la raționamentele cauzale care implică de multe ori gândirea asociativă, cum ar fi capacitatea percepută de minte pentru a afecta lumea fizică (a se vedea problema filosofică a cauzalităţii mentale) sau eroarea de corelare pentru cauzalitatea materialistă. Asociaţiile cauzale percepute între acțiuni sau evenimente ar putea deriva din asociații simbolice, cum ar fi metafora, metonimia, “Precum sus, aşa şi jos” de la hermetism și sincronicitatea aparentă (magie aleatorie).
Teorii psihologice ale magiei
Teoriile psihologice tratează magia ca un fenomen personal destinat să satisfacă nevoile individuale, spre deosebire de un fenomen social care serveşte unui scop colectiv. Puterea explicativă a magiei nu ar trebui să fie subestimată, cu toate acestea. Atât în trecut cât și în sistemele moderne de credinţă, lumea magică poate oferi explicații pentru altfel greu sau imposibil de înțeles fenomene, oferind în același timp o pregătire spirituală și metafizică pentru individ. Mai mult decât atât, după cum susțin atât Brian Feltham cât și Scott E. Hendrix, credințele magice nu trebuie să constituie o formă de iraționalitate, nici nu ar trebui văzute ca fiind incompatibile cu vederile moderne ale lumii.
Perspective intelectualiste
Credința că cineva poate influenţa puteri supranaturale prin rugăciune, jertfă sau invocare, îşi are originea în religia preistorică și este prezentă în evidențele timpurii, cum ar fi textele piramidale egiptene și Vedele indiene.
James George Frazer a afirmat că observațiile magice sunt rezultatul unei disfuncţii interne: “Bărbaţii au confundat ordinea ideile lor cu ordinea naturii, și, prin urmare, şi-au imaginat că controlul pe care îl au sau par a a-l avea peste gândurile lor le permite să exercite un control corespunzător asupra lucrurilor.”
Alţii, precum N. W. Thomas și Sigmund Freud, au respins această explicație. Freud explică faptul că “teoria asociată magiei doar explică căile străbătute de magie, ea nu explică adevărata esență, și anume neînțelegerea care o face să înlocuiască legile naturii cu cele psihologice”. Freud subliniază că ceea ce a făcut pe oamenii primitivi să adopte magia este puterea dorințelor lor: “Dorințele sale sunt însoțite de un impuls motric, voința, care este ulterior destinată să modifice toată fața pământului, pentru a satisface dorinţele sale. Acest impuls motric folosit mai întâi pentru a oferi o reprezentare a situației satisfăcătoare, în așa fel încât să devină posibil să experimenteze satisfacția prin intermediul a ceea ce ar putea fi descris ca halucinații motrice. Acest tip de reprezentare a dorinței satisfăcute este destul de comparabil cu joaca pentru copii, care reușește să satisfacă tehnica lor timpurie pur senzorială. […] Cu cât trece timpul, accentul psihologic se mută de la motivele pentru actul magic la măsurile prin care se realizează – respectiv, pe actul în sine. […] Prin urmare, pare ca și cum ar fi actul magic în sine care, datorită asemănării sale cu rezultatul dorit, determină singur apariția acelui rezultat.”
Aeleden
Hm! Şi eu credeam la fel, şti, chestiunea cu subconştientul, cu programarea mentală, voinţa, etc. Asta până într-o zi. Mă ocupam cu depanarea televizoarelor şi am avut ocazia să intru în multe case. Odată am ajuns la o babă. Trecută de 70 de ani, cam “de culoare”, avea un tv alb-negru de reparat. După ce i l-am pus la punct şi l-am lăsat puţin în probă, baba (ca să nu-mi plătească, m-am gândit eu) s-a oferit să-mi ghicească în cărţi. Avea pachetul de cărţi pe masă şi era clar că se ocupă cu ghicitul. Eu am râs şi i-am spus că nu cred în aşa ceva. Baba m-a privit ţintă, a pus cărţile la loc pe masă zicând, aşa, ca pentru ea: „Va să zică nu crezi? Eşti din ăia fără credinţă. Dar dacă te fac eu să crezi, ce zici dumneata?”. „Nu aţi avea cum” îi răspund. Doar nu s-o apuca o babă de doi bani să-mi ţină mie discursuri academice despre tarot ca să mă convingă. Ea însă a luat o farfurie simplă dintr-un rastel, a aşezat-o pe masă şi a turnat apă de un deget pe fundul ei. Apoi mi-a zis să pun o monedă în ea. Cum nu am avut o monedă la mine, am convenit cu baba să pun în locul monedei o cheiţă, de vreo cinci cm, dintr-o trusă. Ea a apucat farfuria de o margine şi m-a pus pe mine să ţin de cealaltă margine. Cobora şi ridica farfuria bolborosind ceva. Era un descântec din care uneori auzeam bine unele cuvinte. Eu „precaut” căutam cu cealaltă mână pe sub masă să nu fie ceva şi încercam să rămân vigilent să nu cumva să fiu hipnotizat. Dar, lucru curios, pe măsură ce femeia descânta, pe mine a început să mă taie apele, să simt furnicături pe corp şi la un moment dat cheiţa aceea din farfurie s-a ridicat şi plutea deasupra ei la circa 10-12 cm. Asta-i levitaţie curată, gândeam eu. Am atins cheiţa cu un deget, să mă conving de ce vedeam şi cheia oscila de parcă era suspendată într-un punct nevăzut plasat exact în centrul ei de greutate. Băbuţa mi-a făcut semn să nu mai pun mâna şi şi-a continuat descântecul. Am rămas bulversat şi într-un final (după circa 5-6 minute) mi-a zis să mă închin ca să se liniştească. M-am închinat şi pe loc cheiţa a căzut înapoi în farfurie.
Am rămas impresionat şi întâmplarea mi-a schimbat convingerile de ateu înfumurat. Era clar că forţa stârnită prin descântecul băbuţei nu era tocmai din cele benefice, dacă ea era anulată de simplul act de a-ţi face semnul crucii. De atunci m-am interesat mult de asemenea fenomene şi am devenit credincios.
Laureaţii premiului Nobel nu ştiu nimic din ştiinţa secretă a acelei babe modeste, iar magia e ştiinţa supremă, mai ales când ritualurile magice sunt adresate lui Dumnezeu. Într-o zi ştiinţa va trebui să recunoască magia, dar nu ştiu dacă va putea să o şi explice vreodată fără ajutorul religiei.
Chestiunea cu subconştientul, cu programarea mentală, puterea dorinţelor, crearea viitorului şi alte invenţii savante sunt apă de ploaie.
Numai bine.