Mănăstirile erau nu numai focare din care radiau credința și fiorii românismului, ci și focare de cultură. În ele găseau adăpost cărturarii timpului, preoții și călugării cunoscători de cele ce se petreceau dincolo de hotarele noastre; aceștia au scris, în mănăstiri, primele cărți de rugăciuni, în slavonă.
În mănăstiri s-au scris și primele cuvinte în românește. Cea dintâi scriere de acest fel a fost Psaltirea Scheiană, din 1482.
Dupa câțiva ani, marea descoperire a literei mobile pentru tipar, descoperirea lui Gutenberg (între 1435 și 1450), era bine cunoscută în mănăstirele românești. La 1508, călugărul Macarie, care a învățat meșteșugul tipografic în Veneția, tipărea cărți slavone în Țara Românească. Iar la 1560, se tipărea în românește Catehismul lui Coresi (Dupe o ediție mai veche din 1544, a lui Filip Mailer, din Sibiu. Cf. I. Bianu. Intrebare creștinească, 1925. N. Iorga. 1st. liter. rom., vol. I, pag. 106).
În Psaltirea Scheiană și în Catehismul lui Coresi găsim pentru prima dată cuvântul de vraciu, cuvânt slavon cu ințeles de doctor, și trebuie să remarcăm că și mai apoi, în toate scrierile bisericești se întrebuințează numai acest termen. Chiar și dupa 1650, de când cuvântul de vraciu nu se mai află nici în Cronicari, nici în alte scrieri laice, în cărțile de rugăciuni, până în secolul al XlX-lea și chiar și astăzi se scrie tot numai cuvantul de vraciu.
Înseamnă că vraciu este un termen oarecum bisericesc, și dacă urmărim înțelesul acestui cuvânt în cărțile bisericești, vedem că vraciul este un doctor deosebit de cei obișnuiți. Vraciul este un doctor care vindecă totul „este vraciul tuturor”, este însăși Dumnezeu. Către acest vraciu, preoții și călugării, îndreaptă pe cei bolnavi, căci spune Catehismul: „Și să mergem la vraciu, la Iisus Hristos…”, că numai la El este nădejdea și scăparea.”)
Încât, în vremea când preoții și călugării erau singurii cărturari la noi, în vremea când cel bolnav nu găsea ajutor efectiv decât în bolnițele mănăstirilor sau la icoana făcătoare de minuni a bisericii, în vremea când cel răpus de suferință nu găsea alinare decât în cuvântul de milă și încurajare al preotului, intervenția acestor slujitori ai altarului, fie în fapt, fie numai sufletește, era în același timp o îndrumare creștinească a ideii medicale din acea vreme. Adică se petrecea la noi același lucru ca și în Apusul European, unde ideea medicală era îndrumată de medicina canonică
Sursa: Medicina și farmacia în trecutul românesc 1382-1775. (1775-1834. – Asistența publică până la 1834). Pompei Gh SAMARIAN, Editura București, Călărași, Ialomița, 1938
Mnerie Dumitru
Biserica – Mireasa lui Hristos. A fost locul unde s-au conservat cel mai bine valorile culturale ale generațiilor trecute. Cu toată modernizarea / digitalizarea lumii, legătura omului cu Creatorul – Bunul Dumnezeu, rămâne cea mai simplă și accesibilă oricărui pământean. Pare parcă mai greu de înțeles, totuși, … De multe ori este judecată greșit Biserica, după unii slujitori ai ei … și nu după spiritul purificator pe care-l găzduiește. Nimic fără Dumnezeu!