Surtsa: Klimenko, V.V., Klimenko, A.V., Mikushina, O.V. et al. To avoid global warming by 2°C—mission impossible. Therm. Eng. 63, 605–610 (2016). https://doi.org/10.1134/S0040601516090020 (Rezumat)
Articolul „To Avoid Global Warming by 2°C—Mission Impossible”, publicat în Thermal Engineering în 2016 de V. V. Klimenko, A. V. Klimenko, O. V. Mikushina și A. G. Tereshin, analizează consecințele Acordului de la Paris asupra sistemului energetic mondial și asupra climei. Autorii pornesc de la obiectivul central al acordului: limitarea încălzirii globale la 1,5°C, respectiv cel mult 2°C peste nivelul preindustrial, prin reducerea rapidă a emisiilor de gaze cu efect de seră, în special prin transformarea profundă a sectorului energetic. Ei formulează trei întrebări principale: dacă reforma energetică globală cerută de acord este posibilă în ritmul prevăzut, ce structură a consumului energetic ar fi necesară și dacă aceste măsuri ar fi suficiente pentru menținerea încălzirii sub pragurile stabilite.
Conceptul central folosit este intensitatea carbonului în consumul energetic, adică raportul dintre cantitatea de CO₂ emisă și energia comercială consumată. Prin acest indicator, autorii compară gradul de „înverzire” al sistemelor energetice naționale și globale. Ei arată că țări precum China și India au valori ridicate ale intensității carbonului din cauza dependenței de cărbune, în timp ce state precum Canada, Brazilia sau Norvegia au valori mai reduse datorită ponderii mai mari a hidroenergiei, energiei nucleare și biocombustibililor. Pentru ca obiectivele Acordului de la Paris să fie atinse, lumea ar trebui să ajungă până în 2100 la o intensitate medie a carbonului apropiată de cea actuală a Norvegiei, ceea ce ar presupune o economie energetică bazată masiv pe surse regenerabile și cu o eliminare aproape completă a cărbunelui.
Autorii subliniază însă că evoluția istorică nu susține optimismul unei asemenea transformări. După o perioadă lungă în care cărbunele a dominat economia mondială, intensitatea carbonului a scăzut între 1940 și 1995 datorită înlocuirii parțiale a cărbunelui cu petrol, gaze, hidroenergie și energie nucleară. După 1996, această scădere s-a oprit, în mare parte din cauza creșterii consumului de cărbune în țările în dezvoltare, mai ales China și India. Prin urmare, tocmai în perioada în care comunitatea internațională își declara angajamentul climatic prin Protocolul de la Kyoto, tendința reală a sistemului energetic mondial a devenit mai puțin favorabilă reducerii emisiilor.
Analiza ritmurilor istorice de reducere a intensității carbonului este elementul pe care autorii își sprijină scepticismul. Ei susțin că niciuna dintre marile economii responsabile pentru cea mai mare parte a emisiilor globale nu a reușit, nici măcar pentru perioade scurte, reduceri suficient de rapide pentru a corespunde cerințelor Acordului de la Paris. La nivel mondial, ritmul maxim istoric ar fi fost și mai modest, insuficient pentru transformarea cerută. Prima etapă a acordului, 2015–2030, ar presupune depășirea semnificativă a maximelor istorice și menținerea unor asemenea ritmuri timp de un secol, ceea ce autorii consideră extrem de improbabil.
Pe această bază, articolul compară mai multe scenarii. Scenariul „parizian” presupune o aplicare consecventă și ambițioasă a Acordului de la Paris; scenariul „conservator” continuă ritmul maxim istoric de reducere a intensității carbonului; iar scenariul „țintă” presupune măsuri și mai dure, necesare pentru menținerea încălzirii sub 2°C până la 2100. În toate cazurile, reducerea drastică a folosirii cărbunelui apare ca o condiție esențială. Autorii estimează că, până la mijlocul secolului XXI, sursele fără carbon — hidroenergia, energia nucleară și energiile regenerabile — ar trebui să ajungă la aproximativ o treime din oferta energetică mondială, o sarcină descrisă ca foarte dificilă.
În partea climatică a analizei, autorii modelează evoluția emisiilor de CO₂, a concentrației atmosferice și a temperaturii medii globale. Chiar și în scenariul optimist al aplicării Acordului de la Paris, emisiile ar continua să fie mari la sfârșitul secolului, iar concentrația de CO₂ s-ar apropia de 500 ppm. Concluzia lor este că pragul de 1,5°C va fi depășit în câteva decenii în orice scenariu, iar pragul de 2°C va fi atins mai târziu, probabil în secolul XXII sau chiar mai devreme dacă sunt luate în calcul variațiile naturale ale climei.
În concluzie, articolul susține că Acordul de la Paris poate încetini creșterea temperaturii și ar putea menține încălzirea sub 2°C până în 2100, dar nu ar putea opri creșterea ulterioară a temperaturii globale. Autorii consideră inevitabilă depășirea pragului de 1,5°C și pun omenirea în fața unei alegeri dificile: fie adoptarea unor reduceri ale emisiilor mult mai radicale, pe care le apreciază ca aproape nerealiste, fie adaptarea la condiții climatice noi, care vor persista timp de secole.
Schimbări climatice – Încălzirea globală
Descoperă impactul schimbărilor climatice și al încălzirii globale!
Fizica fenomenologică – Compendiu – Volumul 2
Descoperă universul fizicii printr-o perspectivă fenomenologică captivantă!
Căldura – Termodinamica fenomenologică
O incursiune profundă în lumea fascinantă a termodinamicii, explorând conceptele fundamentale ale căldurii și temperaturii.
Descoperă mai multe la MultiMedia
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Lasă un răspuns