Puncte fără întoarcere: Schimbările climatice și etica incertitudinii

Sursa: Skrimshire, Stefan. “Points of No Return: Climate Change and the Ethics of Uncertainty.” Environmental Philosophy 6, no. 2 (2009): 1–20. http://www.jstor.org/stable/26168014. (Rezumat)

 

Articolul „Points of No Return: Climate Change and the Ethics of Uncertainty”, semnat de Stefan Skrimshire, analizează implicațiile etice și politice ale așa-numitelor „puncte de neîntoarcere” din evoluția climei. Autorul susține că schimbările climatice obligă societatea să regândească relația dintre cunoașterea științifică, evaluarea riscurilor și responsabilitatea de a acționa.

Expresia „punct de neîntoarcere” sugerează existența unui prag precis după care schimbările produse în sistemul climatic devin ireversibile. În realitate, sistemul terestru cuprinde mai multe elemente interconectate, care pot atinge praguri diferite în momente diferite. Unele transformări pot fi reversibile numai pe intervale foarte lungi, iar altele pot deveni ireversibile din perspectiva duratei unei vieți omenești sau a existenței unei civilizații. Prin urmare, ideea de ireversibilitate depinde și de orizontul temporal ales.

Prezentarea mediatică a crizei climatice simplifică adesea această complexitate, anunțând că omenirea mai are un anumit număr de ani pentru „a salva planeta”. Asemenea avertismente pot mobiliza populația, dar pot produce și efectul contrar. Ele încurajează impresia că înaintea termenului-limită nu este nevoie de schimbări radicale, iar după depășirea lui orice acțiune devine inutilă. Autorul consideră că această interpretare este nu numai o eroare științifică, ci și una politică, deoarece favorizează fatalismul și abandonarea responsabilității.

Modelele clasice de evaluare a riscului sunt, în opinia lui Skrimshire, insuficiente pentru a răspunde schimbărilor climatice. Ele presupun că pericolele pot fi identificate, că probabilitatea lor poate fi calculată și că eventualele pierderi pot fi exprimate economic. Dar evoluția climei este neliniară, complexă și capabilă să producă evenimente neașteptate. Cu cât sistemul este perturbat mai puternic, cu atât crește probabilitatea unor reacții bruște, care nu pot fi prevăzute prin simpla prelungire a tendințelor actuale.

Autorul critică în special tratarea schimbărilor climatice după modelul asigurărilor și al analizei cost–beneficiu. În acest cadru, acțiunea este considerată justificată numai dacă pagubele anticipate depășesc costurile prevenirii lor. O asemenea abordare riscă să reducă viețile oamenilor, ecosistemele și interesele generațiilor viitoare la valori monetare. În plus, ea dezavantajează comunitățile sărace, deoarece valoarea economică atribuită pierderilor lor este mai mică decât aceea atribuită pierderilor suferite de populațiile bogate.

Nici principiul precauției, formulat în sensul evitării acțiunilor care pot produce daune, nu este considerat suficient. Catastrofele climatice creează o dilemă în care probabilitățile pot fi incerte, dar consecințele pot fi imense sau chiar ireversibile. În asemenea situații, nu este rațional să așteptăm demonstrarea completă a pericolului înainte de a acționa. Totuși, Skrimshire nu susține abandonarea științei. Acțiunea etică trebuie să rămână legată de cunoașterea științifică, fără a pretinde însă o certitudine pe care știința climatică nu o poate furniza.

Ca alternativă, autorul propune o înțelegere pozitivă a responsabilității față de viitor. Oamenii nu acționează numai pentru că pot calcula rezultatul exact al faptelor lor, ci și din convingeri, valori, virtuți și angajamente morale. Acțiunea climatică poate fi justificată prin responsabilitatea față de generațiile viitoare, solidaritatea cu populațiile vulnerabile, protejarea vieții nonumane și dorința de a construi comunități mai drepte și mai rezistente. Ea devine astfel o formă de angajament sau de „credință în viitor”, nu o simplă încercare de a obține un rezultat imediat și măsurabil.

Depășirea unui anumit prag climatic nu înseamnă că orice efort devine inutil. Chiar dacă unele schimbări nu mai pot fi împiedicate, mai există vieți de salvat, pagube de limitat și sisteme sociale care pot fi adaptate. Atenuarea și adaptarea nu sunt etape complet separate: reducerea emisiilor poate continua să încetinească încălzirea, să îmbunătățească sănătatea, să consolideze comunitățile și să accelereze trecerea la surse alternative de energie. Motivele morale ale acțiunii rămân valabile chiar și atunci când succesul deplin nu mai poate fi garantat.

În concluzie, articolul respinge ideea că acțiunea climatică are sens numai atunci când rezultatele sale sunt certe și cuantificabile. Skrimshire propune o „etică a riscului”, în care oamenii acționează înainte de dobândirea certitudinii complete, asumându-și responsabilitatea pentru un viitor pe care nu îl pot cunoaște în întregime. Chiar și dincolo de presupusele puncte de neîntoarcere, acțiunea politică și morală rămâne necesară, deoarece justiția, solidaritatea și protejarea vieții au valoare independent de probabilitatea unei victorii finale.