Iluziile trecerii timpului: De ce trecerea timpului este reală

Sursa: Montemayor, C., & Wittmann, M. (2022). The Illusions of Time Passage: Why Time Passage Is Real. Philosophies, 7(6), 140. https://doi.org/10.3390/philosophies7060140 (Rezumat)

 

În articolul „The Illusions of Time Passage: Why Time Passage Is Real”, Carlos Montemayor și Marc Wittmann contestă concepția răspândită în fizică și în filosofia timpului potrivit căreia trecerea timpului este doar o iluzie. Autorii nu încearcă însă să demonstreze că timpul „curge” în mod fundamental la nivelul întregului univers, ci susțin o teză mai nuanțată: experiența trecerii timpului este un fenomen psihobiologic real, măsurabil și întemeiat pe procesele biologice, cognitive și neuronale ale organismelor vii. Experiența nu este produsul pasiv al unor stimuli senzoriali, ci rezultă din mecanisme predictive ale creierului și din activitatea senzorio-motorie anticipativă a întregului organism.

Punctul de plecare îl constituie opoziția clasică dintre teoriile A și B ale timpului, derivată din distincțiile lui McTaggart. În teoria A, evenimentele își schimbă statutul temporal: viitorul devine prezent, iar prezentul devine trecut; momentul prezent beneficiază astfel de un statut privilegiat. În teoria B, evenimentele se află într-o ordine temporală fixă, iar distincțiile dintre trecut, prezent și viitor nu corespund unei dinamici fundamentale a realității. Relativitatea și reprezentarea spațiu-timpului au încurajat teoria B și ideea unui „univers-bloc”, în care curgerea timpului nu este o proprietate obiectivă. Autorii refuză însă să considere că fizica fundamentală epuizează problema. Psihologia, biologia și neuroștiințele trebuie, de asemenea, integrate în analiza filosofică a timpului.

Montemayor și Wittmann folosesc criticile lui Huw Price asupra noțiunii de „flux al timpului”, precum și problema ridicată de Eddington privind asimetria temporală. Chiar dacă trecerea timpului nu constituie o proprietate fundamentală și universală a spațiu-timpului, ea poate reprezenta o proprietate secundară obiectivă a anumitor sisteme complexe. Elementul decisiv este aici scara. La nivelul mezoscopic caracteristic organismelor vii, există procese ireversibile, homeostatice și informaționale care disting în mod real trecutul de viitor. Autorii propun astfel asocierea fluxului temporal cu scara la care este posibilă viața, aflată între nivelurile microscopic și cosmologic.

Această perspectivă constituie și principala lor critică la adresa iluzionismului temporal. O iluzie perceptivă obișnuită presupune existența unui stimul și a unor condiții de corectitudine în raport cu care percepția poate fi declarată eronată. În cazul trecerii timpului, nu există un stimul temporal specific care să fie perceput greșit. Putem compara durata subiectivă cu timpul măsurat de ceas — o oră poate părea scurtă atunci când ne distrăm și lungă atunci când ne plictisim — dar nu există un echivalent obiectiv cu care să comparăm „viteza” subiectivă a trecerii timpului. De aceea, simpla calificare a acestei experiențe drept „iluzie” este, după autori, insuficientă. Mai mult, fenomenologia trecerii timpului este integrată cauzal în mecanisme biologice reale; dacă acestea nu sunt iluzorii, nici experiența temporală pe care o generează nu poate fi considerată pur și simplu desprinsă de realitate.

Un rol central îl are teoria procesării predictive. Percepția nu este o recepție pasivă a informațiilor, deoarece creierul anticipează permanent ceea ce urmează să se întâmple și confruntă predicțiile cu informația efectiv primită. Organismul este orientat structural spre viitor: pentru a prinde o minge, pentru a ne deplasa sau pentru a interacționa cu alte persoane trebuie să anticipăm evenimentele și să ne pregătim acțiunile înainte ca acestea să se producă. Experiența prezentului este astfel dinamică și temporal extinsă, iar percepția și acțiunea sunt inseparabile de anticipare.

Autorii leagă această concepție de fenomenologia lui Edmund Husserl. Prezentul trăit nu este un punct fără durată, ci integrează trei componente: retenția a ceea ce tocmai s-a întâmplat, impresia imediată și protenția, adică anticiparea a ceea ce urmează. Conștiința temporală reprezintă deci un proces continuu în care trecutul recent, prezentul și viitorul anticipat se suprapun. În această perspectivă, chiar și conștiința sinelui depinde de temporalitate: ne recunoaștem ca același subiect prin memoria trecutului și anticiparea propriului viitor. Autorii ajung astfel la ideea că timpul și sinele sunt manifestări ale aceluiași proces dinamic.

Datele neuroștiințifice întăresc această interpretare. Sunt identificate mai multe ferestre de integrare temporală, de la milisecunde la câteva secunde și până la intervale mai lungi susținute de memoria de lucru. Potențialele corticale lente și activitatea rețelei cerebrale default mode network au fost propuse drept mecanisme implicate în integrarea evenimentelor succesive într-o experiență continuă. Această integrare neuronală contribuie la senzația unui „prezent extins” și a unui flux coerent al conștiinței. Un argument sugestiv este cazul neurologic al unei paciente care, în urma unei leziuni cerebrale, nu mai percepea mișcarea continuă: lichidul turnat într-o ceașcă îi apărea ca fiind „înghețat”, iar automobilele păreau să sară brusc dintr-o poziție îndepărtată într-una apropiată. Cazul indică importanța funcțională a mecanismelor care creează continuitatea temporală a experienței.

În concluzie, Montemayor și Wittmann propun o poziție intermediară între cele două extreme: nici negarea completă a trecerii timpului, nici afirmarea obligatorie a unui flux temporal cosmic fundamental. Argumentul lor nu demonstrează teoria A și rămâne compatibil chiar cu anumite forme ale teoriei B. Dar, la scara organismelor vii și a conștiinței, trecerea timpului este o proprietate reală, întemeiată pe procese biologice, predictive, homeostatice și neuronale cu o structură cauzală determinată. Prin urmare, problema timpului nu poate fi soluționată exclusiv prin ecuațiile fizicii: biologia, psihologia, neuroștiințele și fenomenologia sunt indispensabile pentru a explica de ce trecutul, prezentul și viitorul structurează efectiv experiența și existența organismelor conștiente.