Ion se opri cu privirea în jos, în podea. In teorie era încă liber, ar fi putut continua mersul pe jos prin una dintre cele trei uși din lemn în întuneric, nu departe în fața lui, și ar fi plecat de acolo. Ar însemna pur și simplu că nu a înțeles, sau că a înțeles dar a ales sa nu-i acorde atenție. Dar dacă el s-ar întoarce o dată ar fi prins, atunci ar recunoaște că a înțeles foarte bine, că a fost într-adevăr Ion C. cel pe care preotul l-a chemat, și că el este dispus să-l urmeze. Dacă preotul l-ar fi strigat din nou Ion cu siguranță ar fi ieșit afară pe ușă, dar a foat o tăcere deplină cât timp Ion a așteptat, întoarse capul ușor ca și cum ar fi vrut să vadă ce face preotul acum. Acesta era în continuare în picioare la amvon ca mai înainte, dar era evident că văzuse pe Ion când întorsese capul. Dacă Ion nu s-ar întoarce acum complet ar fi ca un joc de-a baba oarba. Astfel încât se întoarse, iar preotul îi făcu semn cu degetul. Întrucât totul era acum la vedere, se grăbi – din cauza curiozității și dorinței de a termina cu asta – cu pași mari spre amvon. La stranele din față se opri, dar preotului încă i se păru prea departe, întinse mâna și îi arătă brusc în jos cu degetul un loc imediat în fața amvonului. Ion făcu ce i se spuse, luând loc în acel loc unde trebuia să își lase capul mult pe spate pentru a-l vedea pe preot.
„Sunteți Ion C.,„, spuse preotul, și ridică mâna de pe balustradă pentru a face un gest al cărui sens era neclar.
„Da„, spuse Ion, se gândea cât de senin se prezenta el cu numele său în trecut, de ceva timp era o povară pentru el, acum erau oameni care știau numele lui pe care el nu îi mai văzuse înainte, ar fi fost frumos ca mai întâi să te prezinți și numai apoi oamenii să știe cine ești.
„Ați fost acuzat„, spuse preotul, foarte încet.
„Da„, spuse Ion, „așa am fost informat.„
„Atunci dumneavpooastră sunteți cel pe care îl caut„, spuse preotul. „Eu sunt preotul închisorii.„
„Văd„, spuse Ion.
„V-am chemat aici„, spuse preotul, „pentru că vroiam să vorbesc cu dumneavoastră.„
„Nu știam nimic de asta,” spuse Ion „Am venit aici pentru a arăta catedrala unui domn din Italia.„
„Acesta este un aspect secundar,” spuse preotul. „Ce țineți în mână? Este o carte de rugăciuni?„
„Nu„, răspunse Ion, „este un album cu atracțiile turistice ale orașului.„
„Lăsați-o jos„, spuse preotul. Ion o aruncă cu o asemenea forță încât flutură deschizându-se și se rostogoli pe podea, rupându-i-se paginile. „Știți că procesul dumneavoastră merge prost?” întrebă preotul.
„Așa mi se pare și mie„, spuse Ion. „Am făcut foarte mari eforturi cu el, dar până acum fără niciun rezultat. Încă nu am vreo întâmpinare de prezentat.„
„Cum vă imaginați că se va termina?” întrebă preotul.
„La început am crezut că se va termina cu bine„, spuse Ion, „dar acum am îndoieli cu privire la aceasta. Nu mai știu cum se va termina. Dumneavoastră știți?„
„Nu„, spuse preotul, „dar mă tem că se va termina prost. Sunteți considerat vinovat. Cazul dumneavoastră nu va trece, probabil, de un tribunal minor. Provizoriu, cel puțin, vina este văzută ca dovedită.„
„Dar nu sunt vinovat„, spuse Ion, „a fost o greșeală. Cum este posibil ca cineva să fie vinovat. Suntem cu toții oameni aici, amândoi.„
„Este adevărat„, a spus preotul, „dar așa vorbește cel vinovat.„
„Preupuneți și dumneavoastră că sunt vinovat?” întrebă Ion.
„Eu nu fac nicio presupunere referitor la dumneavoastră„, spuse preotul.
„Vă mulțumesc pentru aceasta,” spuse Ion, „dar toți ceilalți implicați în aceste proceduri au ceva împotriva mea și presupun că sunt vinovat. Aceștia îi influențează chiar și pe cei care nu sunt implicați. Poziția mea devine din ce în ce mai dificilă.”
„Dumneavoastră nu înțelegeți faptele„, spuse preotul, „verdictul nu vine dintr-o dată, procedura continuă până când se atinge treptat un verdict.„
„Înțeleg„, spuse Ion, lăsându-și capul în jos.
„Ce intenționați să faceți cu cazul dumneavoastră pe viitor?” întrebă preotul.
„Încă mai caut ajutor„, spuse Ion, ridicând capul pentru a vedea ce crede preotul despre acest lucru. „Există încă anumite posibilități de care nu am făcut încă uz.„
„Căutați prea mult ajutor de la oameni pe care nu îi cunoașteți„, spuse preotul dezaprobator, „și mai ales din partea femeilor. Chiar nu vă dați seama că nu e ajutorul de care aveți nevoie?„
„Uneori, de fapt destul de des, aș putea să cred ca aveți dreptate„, spuse Ion, „dar nu întotdeauna. Femeile au multă putere. Dacă aș putea convinge unele dintre femeile pe care le cunosc să lucreze împreună cu mine, aș fi sigur de succes. Mai ales într-o instanță ca aceasta, făcută exclusiv din vânători de fuste. Arată judecătorului de instrucție o femeie în depărtare și el va sări chiar peste birou, și peste acuzat, doar pentru a ajunge la ea cât mai repede posibil.” Preotul coborâ capul în jos spre balustradă, chiar și acum acoperișul de deasupra amvonului părea să-l apese în jos. Ce vreme îngrozitoare putea fi afară? Nu mai era o zi plictisitoare, era cea mai adâncă noapte. Niciunul dintre geamurile colorate din fereastra principală nu lăsa să treacă nici măcar un licăr de lumină pe întunericul pereților. Și acesta a fost momentul în care omul în sutană l-a ales pentru a stinge lumânările din altarul principal, una câte una. „Sunteți supărat pe mine?” întrebă Ion. „Poate că nu știți ce fel de justiție serviți.” Nu primi niciun răspuns. „Ei bine, e doar din propria mea experiență„, declară Ion. Deasupra lui era în continuare liniște. „N-am vrut să vă insult,” declară Ion. La acestea, preotul strigă în jos, la Ion:
„Cum e posibil să nu vedeți la doi pași în fața dumneavoastră?” Strigă el cu mânie, dar era și strigătul celui care vede pe cineva căzând si, șocat și fără să se gândească, strigă împotriva propriei voințe.
Cei doi bărbați, atunci, rămaseră tăcut pentru o lungă perioadă de timp. În întunericul de sub el, preotul nu putea, eventual, să-l vadă pe Ion distinct, deși Ion putea să-l vadă în mod clar la lumina micii lămpi. De ce preotul nu venea jos? Nu ținea o predică, îi spunea doar câteva lucruri lui Ion care, în cazul în care le-ar fi urmat îndeaproape, ar fi provocat, probabil, mai mult rău decât bine. Dar preotul cu siguranță părea de bună credință, s-ar putea chiar, dacă ar veni jos, să coopereze cu el, poate chiar i-ar da câteva sfaturi bune care ar putea face diferența, ar putea, de exemplu, să nu-i arate atât de mult încât să influențeze provedurile, dar cum să se elibereze de ele, cum să se sustragă lor, cum să trăiască departe de ele. Ion a trebuit să admită că se gândea la acest lucru adesea în ultimul timp. În cazul în care preotul știa o astfel de posibilitate s-ar putea, în cazul în care Ion l-ar fi întrebat, să-i spună, chiar dacă era parte a instanței el însuși, și chiar dacă atunci când Ion a criticat instanța de judecată el a renunțat la natura sa blândă și practic a strigat la Ion.
„Nu vreți să veniți aici?” întrebă Ion. „Dacă nu aveți de gând să țineți o predică, veniți aici lângă mine.„
„Acum pot veni jos„, spuse preotul, poate că regreta că strigase la Ion. În timp ce lua lampa din cârlig, continuă, „pentru a termina ce aveam de spus de la distanță. Altfel, sunt prea ușor de influențat și pot uita de datoria mea.„
Ion îl așteptă pentru lângă scară. În timp ce era încă pe una din treptele de sus venind coborând, preotul întinse mâna spre Ion pentru a-l saluta.
„Puteți să-mi oferiți un pic din timpul dumneavoastră?” întrebă Ion.
„Oricât aveți nevoie,„, spuse preotul, și îi trecu mica lampă să aibă grijă de ea. Chiar și de la mică distanță preotul nu își pierdea dintr-o anumită solemnitate care părea să facă parte din caracterul lui.
„Sunteți foarte prietenos față de mine„, spuse Ion, în timp ce se plmbau în sus și în jos unul lângă celălalt în întunericul unei dintre stranele laterale. „Asta vă face să fiți o excepție în rândul tuturor celor care fac parte din instanța de judecată. Pot avea încredere în dumneavoastră mai mult decât în oricare dintre ceilalți pe care i-am văzut. Pot vorbi deschis cu dimneavoastră.„
„Nu vă amăgiți,” spuse preotul.
„Cum m-aș putea amăgi?” întrebă Ion.
„Vă amăgiți singur în instanța de judecată„, spuse preotul, „se vorbeste despre această auto-amăgire în paragrafele de început ale legii. În fața legii este un portar. Un om de la țară vine la ușă și solicită intrarea. Dar portarul îi spune că nu-l poate lăsa în condițiile legii chiar acum. Omul crede acest lucru, apoi întreabă dacă va putea să intre în mai târziu. ‘Asta-i posibil,‘ spune portarul , ‘dar nu acum‘. Poarta de acces la lege este deschisă ca întotdeauna, șiportarul se retrage într-o parte, astfel încât omul se apleacă pentru a încerca să privească înăuntru. Când portarul observă aceasta râde și spune, ‘Dacă ești tentat să încerci, încearcă și intră chiar dacă eu îți spun că nu poți. Dar gândește-te bine: Sunt puternic dar sunt doar cel mai mic dintre toți portarii. Dar există un portar.. pentru fiecare dintre camere, și fiecare dintre ei este mai puternic decât ultimul. E mai mult decât pot suporta chiar și doar să privesc pe cel de al treilea.‘ Omul de la țară nu se aștepta la dificultăți ca acestea, legea trebuia să fie accesibilă pentru oricine, în orice moment, credea el, dar acum se uită mai atent la portarul în haina lui de blană, văzu nasul lui mare coroiat, barba sa lungă și subțire tartar, și decise că este mai bine să aștepte până când va avea permisiunea să intre. Portarul îi oferi un scaun și îi permise să se așeze într-o parte a porții. Stătu acolo zilele și anii. Încerca să solicite portarului permisiunea din când în când. Portarul îl întreba de multe ori, de unde e și multe alte lucruri, dar acestea erau întrebări dezinteresate, cum fac oamenii mari, și mereu termina spunându-i că încă nu îi poate permite să-l lase să intre. Omul venise bine echipat pentru călătoria sa, și a folosit tot ceea ce avea mai valoros pentru a mitui portarul. Portarul accepta totul, dar îi spunea, ‘Voi accepta acest lucru doar pentru ca tu să fii convins că ai încercat totul‘. De-a lungul multor ani, omul a privit portarul aproape fără pauză. A uitat despre ceilalți portari, și a început să se gândească la aceasta ca singurul lucru care îi oprește accesul la lege. De-a lungul primilor ani el și-a blestemat starea lui nefericită cu voce tare, dar mai târziu, îmbătrânind, doar mormăia pentru sine. A devenit senil, și, întrucât a ajuns să cunoască chiar și puricii din gulerul de blană al portarului studiindu-i de-a lungul anilor, le-a cerut chiar și acestora să-l ajute să schimbe refuzul portarului. În cele din urmă i-a slăbit și vederea, și nu mai știa dacă este într-adevăr obtinerea întuneric sau sunt doar ochii lui care nu îl mai ajută. Dar acum părea să vadă o lumină de nestins care începe să strălucească din întuneric în spatele ușii. Nu mai avea mult de trăit acum. Chiar înainte de a muri, ăși concentră întreaga experiență din tot acest timp într-o întrebare pe nu o mai pusese încă portarului. Îl cheamă la el, pentru că el nu mai era în măsură să-și ridice corpul rigid. Portarul trebui să se aplece mult întrucât diferența între dimensiunile lor se schimbase foarte mult în dezavantajul omului. ‘Ce vrei să știi acum?‘ întrebă portarul, ‘Ești de neoprit.‘ ‘Toata lumea vrea acces la lege‘, spuse omul, ‘cum se face că în toți acești ani, nimeni în afară de mine nu a cerut să fie lăsat să intre?‘ Portarul vede că omului i se apropie sfârșitul, și că auzul i-a slăbit, astfel încât pentru a fi auzit strigă la el: ‘Nimeni altcineva nu ar fi putut intrat pe aici, deoarece această intrare a fost destinată doar ție. Acum mă duc să o încui‘.„
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns