Apoi toată lumea a auzit un zgomot de pe hol, ca și cum ceva din porțelan a fost spart.
„Mă duc să văd ce s-a întâmplat„, declară Ion, care părăsi încet încăperea, ca și cum oferea celorlalţi șansa să-l oprească. Abia păși în hol, căutând să se orienteze în întuneric cu mâna încă ferm pe ușă, când o altă mână, mică, mult mai mică decât a lui Ion, se puse pe a lui și închise ușor ușa. Era îngrijitoarea.
„Nu s-a întâmplat nimic„, şopti ea, „doar am aruncat o farfurie de perete ca să te scot de acolo.„
„Şi eu mă gândeam la tine„, replică Ion neliniștit.
„Cu atât mai bine„, spuse îngrijitoarea. „Vino cu mine„. Făcură câțiva pași împreună, ajungând la o ușă de sticlă mată pe care îngrijitoarea o deschise. „Vino aici„, spuse ea. Aceasta era în mod clar biroul avocatului, dotat cu mobilier vechi, greu, după cum părea la lumina lunii care acum lumina doar câte o mică parte dreptunghiulară de podeaua de fiecare trecând printre cele trei ferestre mari. „Pe aici„, spuse asistenta, arătând spre o ladă închisă la culoare, cu un spătar din lemn sculptat. După ce se așeză, Ion continuă să se uite prin cameră, era o cameră mare, cu un tavan înalt, clienţii acestui avocat pentru săraci trebuie să se fi simțit destul de pierduţi în aceasta. Ion şi vedea micii pașii cu care se apropiau vizitatorii de biroul masiv. Dar apoi uită de toate acestea și rămase cu privirea la îngrijitoare care stătea foarte aproape lângă el, aproape să-l apasă pe cotieră.
„Am crezut„, spuse ea „că vei veni aici la mine singur, fără să fie nevoie să te chem eu. A fost ciudat. Mai întâi te holbezi la mine imediat ce intri, și apoi mă laşi să aștept. Și ar trebui să-mi spui Leni, şi tu„, adăugă repede și brusc, ca și cum niciun moment din această conversație nu trebuia să se piardă.
„Bucuros„, spuse Ion „Cât despre ciudăţenie, Leni, ea este ușor de explicat. În primul rând, am trebuit să ascult ceea ce discutau bătrânii și nu îi puteam părăsi fără un motiv bun, iar pe de altă parte nu sunt o persoană îndrăzneață, de fapt sunt destul de timid, și tu, Leni, nici tu nu pari că poţi fi cucerită de la prima vedere.„
„Nu-i adevărat„, declară Leni, lăsându-se cu un braț pe cotieră și uitându-se la Ion, „nu ţi-a plăcut de mine, și cred că nici acum nu îţi place de mine.„
„Plăcerea nu este suficientă„, spuse Ion, evaziv.
„Oh!” exclamă ea zâmbind, folosind astfel comentariul lui Ion pentru a obține un avantaj asupra lui. Ion rămase tăcut o vreme. Începuse să se obişnuiască cu întunericul din cameră și acum putea să distingă diverse amănunte. Era impresionat mai ales de o fotografie mare agățată în partea dreaptă a ușii, se aplecă în față pentru a o vedea mai bine. Aceasta arăta un om purtând roba de judecător; așezat pe un tron aurit înalt într-un mod care-l făcea să contrasteze puternic. Partea ciudată a fotografiei era că acest judecător nu stătea acolo calm şi demn, ci cu brațul stâng presând din spate cotiera, faţă de brațul drept care era complet relaxat și doar atingând cotiera cu mâna, ca și cum ar fi gata să sară în orice moment într-un atac viguros și urmând să facă unele comentarii decisive sau chiar să dea sentinţe. Acuzatul probabil se considera a fi jos lângă scara ale cărei trepte de sus puteau fi văzut în imagine, acoperite cu un covor de culoare galbenă.
„Ăsta ar putea fi judecătorul meu„, spuse Ion, arătând spre imagine cu un singur deget.
„Îl cunosc„, declară Leni uitându-se în sus la poză, „vine aici destul de des. Această imagine este de când era tânăr, dar nu poate să fi arătat niciodată așa, fiindcă e mic, minuscul aproape. Dar, în ciuda acestui fapt, a făcut să pară că este mare în imagine fiindcă are un orgoliu bolnăvicios, la fel ca toata lumea de pe aici. Chiar şi eu sunt vanitoasă și sunt foarte nefericită că nu mă placi.”
Ion răspunse la ultimul comentariu îmbrăţişând-o pe Leni și trăgând-o ei spre el, ea puse capul liniștit pe umărul lui. Ion întrebă,
„Ce grad are?„
„E judecător de instrucţie„, declară ea, apucatu-l pe Ion de mâna cu care o ţinea şi jucându-se cu degetele.
„Încă un judecător de instrucţie„, declară Ion dezamăgit, „oficialii de rang înalt stau ascunşi. Dar el stă aici pe un tron.„
„Aşa e făcut să pară„, declară Leni aplecându-şi fața pe mâna lui Ion, „în fapt el stă pe un scaun de bucătărie, cu o patura veche de cal pliată peste scaun. Dar chiar trebuie să te gândeşti mereu la procesul tău?” adaugă ea încet.
„Nu, dimpotrivă„, spuse Ion, „probabil că mă gândesc chiar prea puţin la asta.”
„Nu asta e greşeala ta„, spuse Leni, „ești prea ferm, asta am auzit.„
„Cine a spus asta?” întrebă Ion, simțind trupul ei pe piept și privind în jos spre ea cu părul bogat, negru, strâns legat.
„Ar însemna că vorbesc prea mult dacă ţi-aş spune asta,” răspunse Leni. „Te rog să nu îmi ceri nume, dar nu mai face aceste greșeli ale tale, nu mai fi atât de ferm, nu poţi face nimic pentru a te apăra de această instanță, trebuie să mărturisești. Cu cât mai repede mărturiseşti, cu atât ai şanse mai mari. Abia atunci îţi vor acorda o șansă să scapi, nu înainte. Numai că fără ajutor din afară chiar că e imposibil, dar nu trebuie să îţi faci griji despre acest ajutor pentru ca vreau să te ajut eu.„
„Cunoşti multe despre această curte și ce fel de trucuri sunt necesare„, declară Ion ridicând-o în poală, întrucât îl presa prea tare.
„E bine, aşa„, spuse ea, și se făcu confortabilă în poală netezindu-şi fusta și ajustându-şi bluza. Apoi îl cuprinse cu ambele brațe în jurul gâtului, se lăsă pe spate și îi aruncă o privire lungă.
„Și dacă eu nu mărturisesc, nu ai putea să mă ajuți, atunci?” întrebă Ion pentru a o testa. Am adunat femeile să mă ajute, se gandi el aproape cu uimire, în primul rând domnișoara Bălănescu, apoi soția aprodului instanței, iar acum această mică asistentă îngrijitoare, care pare a avea unele o nevoie de neînțeles de mine. Modul în care ea stă în poala mea, ca și cum ar fi fost locul ei obişnuit!
„Nu„, răspunse Leni, negând încet din cap, „nu te pot ajuta atunci. Dar tu nu vrei ajutorul meu, oricum, aceasta nu înseamnă nimic pentru tine, esti prea încăpățânat și nu vei fi convins.” Apoi, după un timp ea întrebă, „Ai o iubită?„
„Nu„, spuse Ion
„Oh, cred că ai„, spus ea.
„Ei bine, am cu adevărat„, spuse Ion „Tocmai mă gândeam că am trădat-o în timp ce am fotografia ei cu mine.” Leni insistă să-i arate fotografia lui Elisa, și apoi, aplecată pe genunchi, studie îndeaproape imaginea. Fotografia nu era una făcută în timp ce Elsa poza pentru aceasta, ea era după un dans sălbatic, aşa cum îi plăcea să danseze în baruri, fusta era încă ridicată în timp ce ea se învârtea, îşi pusese mâinile pe șoldurile ferme și, cu gâtul întins, se uită într-o parte, râzând; nu puteai vedea din imagine către cine râde.
„E foarte strâns încorsetată,„, declară Leni, arătând spre locul în care ea credea că acest lucru ar putea fi evident. „Nu-mi place de ea, e neîndemânatică și primitivă. Dar poate că e blândă și prietenoasă față de tine, asta e impresia mea din imagine. Fetele mari, puternice, ca ea, ştiu adesea să fie blânde și prietenoase . Dar ar fi ea capabilă să se sacrifica pentru tine?„
„Nu„, spuse Ion, „ea nu este blândă sau prietenoasă, și nici nu ar fi capabilă să se sacrifice pentru mine. Dar eu nu i-am cerut încă niciunul dintre acele lucruri. Nu m-am uitat niciodată la această imagine aşa de atent ca tine.„
„Nu prea te gândeşti la ea, atunci„, spuse Leni. „Deci ea nu poate fi iubita ta.„
„Ba da, este„, spuse Ion, „nu voi infirma ce am spus.„
„Ei bine, ar putea fi iubita ta acum,” spuse Leni, „dar nu i-ai simţi lipsa dacă ai pierde-o sau dacă ai schimba-o cu altcineva, cu mine, de exemplu.„
„Aceasta este cu siguranță posibil„, spuse Ion cu un zâmbet, „dar ea are un avantaj major faţă de tine, ea nu știe nimic despre procesul meu, și chiar dacă ar şti nu s-ar gândi la asta. Nu va încerca să mă convingă să fiu mai puțin neînduplecat.„
„Ei bine, ăsta nu e niciun avantaj„, spuse Leni. „Dacă ea nu are alt avantaj în afară de acesta, pot spera. Are vreun defect corporal?„
„‘Defect corporal’?” întrebă Ion
„Da„, spuse Leni, „așa cum eu nu am un defect corporal, doar unul mic. Uite.” Ea depărtă între ele degetele mijlociu și inelar de la mâna dreaptă. Între aceste degete pielea le unea până aproape de articulația superioară a degetului mic. În întuneric, Ion nu văzu la început ce vroia ea să-i arate, așa că ea îi conduse mâna astfel încât el să poată simți.
„Ce ciudăţenie a naturii„, declară Ion, și privi mai atent la toată mâna, adăugă, „Ce gheară frumoasă!„
Leni privea cu un fel de mândrie la Ion care deschidea şi închidea în mod repetat cele două degete cu uimire, până când, în cele din urmă, el le sărută scurt și le dădu drumul.
„Oh!” exclamă ea imediat: „m-ai sărutat!” Grăbită, și cu gura deschisă, se urcă cu genunchii în poala lui Ion. El se uita la ea aproape îngrozit, acum că ea era atât de aproape de el simţea un miros amar, iritant de la ea, ca de ardei. Ea îi apucă în mâini capul, aplecat peste el, și începu să-l muşte uşor şi să-l sărute pe gât, muşcând uşor şi din părul lui. „I-am luat locul!” exclama ea din când în când. „Uite, acum mă ai pe mine în locul ei!” Chiar atunci, genunchiul ei alunecă în afară și, cu un strigăt uşor, aproape căzu pe covor, Ion încercă să o prindă punându-şi brațele în jurul ei și fu tras în jos cu ea. „Acum ești al meu„, spuse ea. Ultimele ei cuvinte când el plecă: „Aici e cheia de la ușă, vino ori de câte ori vrei„, şi îi aruncă un sărut în vânt în timp ce el se îndrepta deja spre ieşire.
Când ieși pe ușa din față ploua uşor, se pregătea să iese în stradă să vadă dacă o mai poate întrezări pe Leni la fereastră, când unchiul lui Ion sări dintr-o maşină pe care Ion, cu gândul aiurea, nu o văzuse staţionând în afara clădirii. Îl apucă pe Ion de ambele brațe și-l împinse în ușă ca cum ar fi vrut să-l zgârie cu ea.
„Tinere,” strigă, „cum ai putut face una ca asta?! Lucrurile mergeau bine cu această problemă a ta, acum ai cauzat daune teribile. Te-ai dat la mărunţica aia murdară care, de altfel, este evident iubita avocatului, și rămâi cu ea ore întregi. Nici măcar nu ai încercat să cauţi o scuză, să fii discret, nu, ești prea sincer pentru asta, tu fugi cu ea și rămâi acolo. Și între timp noi stăm acolo, unchiul tău, care face un astfel de efort pentru tine, avocatul care trebuie să fie câștigat de partea ta, și mai presus de toate şeful de birou, un domn foarte important, care influenţează direct procesul tău în stadiul actual. Am vrut să discutăm cum te putem ajuta cât mai bine, a trebuit să fiu foarte atent cu avocatul, el a trebuit să fie foarte atent cu şeful de birou, și tu aveai toate motivele să mă sprijini. În loc de asta tu stai deoparte. În cele din urmă nu ne-am mai putut preface mult timp, dar este vorba de bărbați politicoşi și foarte capabili, nu s-a discutat nimic despre asta, pentru a-mi cruțe sentimentele, dar în cele din urmă nici nu mai puteau continua astfel și, întrucât nu se putea vorbi despre problema în cauză, am devenit tăcuţi. Am stat acolo timp de câteva minute aşteptându-te să revii. În zadar. În cele din urmă şeful de birou s-a ridicat, deja rămăsese mult mai mult decât ar fi intenționat inițial, şi-a luat la revedere, s-a uitat la mine cu simpatie, fără a fi capabil de a mă ajuta, a așteptat la ușă o lungă perioadă de timp, deși este peste puterea mea de înţelegere de ce era așa de binevoitor, și apoi a plecat. Eu, desigur, am fost bucuros că s-a dus, a trebuit să-mi țin respirația mea în tot acest timp. Toate acestea au avut un efect chiar mai mare asupra avocatului culcat acolo bolnav, când mi-am luat la revedere de la el, sărmanul, nici nu mai putea vorbi. Ai contribuit, probabil, la prăbușirea lui totală, si astfel ai adus omul de care depinzi foarte aproape de moarte. Și eu, propriul tău unchi, m-ai lăsa aici în ploaie – pune mâna să vezi, sunt ud fleaşcă – așteptându-te aici ore întregi, bolnav de griji.„
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns