Pe de o parte, teoria relativității, poate mai mult decât orice altă teorie științifică, sa dezvoltat pe fundalul unor motivații explicite filosofice. După cum se știe, atît relaționismul Leibnizean, cît și empirismul lui Mach, s-au dovedit a fi proeminente în gândirea lui Einstein. Pe de altă parte, filozofia secolului al XX-lea a științei și pozitivismul logic în particular sunt aproape de neconceput fără relativitate, pentru că teoria relativității a fost a doua inspirație după Principia Mathematica ca model intelectual pentru pozitiviști. Pare să realizeze cele mai caracteristice idealuri, pornind de la o neîncredere generală a noțiunilor ne-observaționale, „metafizice” (cum ar fi spațiul absolut și simultaneitatea absolută) spre un program specific de împărțire a științei în declarații „factuale” pe de o parte și „definiții” sau „convenții” pe de altă parte. Pe scurt, Einstein însuși a fost influențat de filozofia pozitivistă și empirică, iar pozitiviștii logici au folosit atât acest fapt, cât și teoriile care au rezultat ca surse centrale de suport pentru opiniile lor filosofice.
Dacă ne uităm la dezvoltarea reală a teoriei relativității, distincția observațional/teoretic pare să joace un rol central. Este un element cheie, de fapt, în argumentele lui Einstein atât pentru principiul special al relativității, cât și pentru principiul general al relativității. În concluzie, aceste argumente se desfășoară după cum urmează. Fizica clasică utilizează mișcarea absolută, adică mișcarea corpurilor fizice în raport cu spațiul absolut. Dar numai mișcarea relativă – mișcarea corpurilor fizice cu privire la alte corpuri fizice – este observabilă.
Faptul că fizica newtoniană satisface un principiu de relativitate este sursa unor probleme epistemologice familiare, probleme care au fost mai întâi articulate de Leibnitz. Leibnitz a subliniat că spațiul tridimensional al lui Newton, încorporat în geometria lui Euclid, dă naștere unor stări distincte, dar de nedistins, dacă se schimbă pur și simplu pozițiile absolute ale tuturor corpurilor materiale, păstrând în același timp pozițiile lor relative. Principiul clasic al relativității dă o expresie precisă acestui tip de nedetectabilitate. Toate cadrele inerțiale, indiferent de poziția, orientarea sau viteza lor în spațiul tridimensional de încorporare al lui Newton, dau aceleași legi ale mișcării. Deci, este imposibil, conform legilor lui Newton, să determinăm care este cadrul inerțial. Poziția absolută și viteza absolută par să nu aibă nicio semnificație fizică. De ce, deci, ar trebui să credem într-un spațiu absolut tridimensional? Nu ar trebui să folosim principiul parsimoniei pentru a respinge astfel de entități „metafizice”?
Pe de altă parte, deși fizica newtoniană satisface un principiu de relativitate pentru poziția absolută și viteza absolută, ea nu satisface un principiu de relativitate pentru accelerația absolută și rotația absolută. Legile de mișcare ale lui Newton se află numai în cadre inerțiale, toate având o viteză constantă în spațiul nostru tridimensional de încorporare. Legile mișcării nu sunt adevărate în cadre absolut de accelerare sau rotire. Astfel, de exemplu, un obiect absolut rotativ va avea efecte distorsionante – datorită forțelor centrifuge – care nu vor fi experimentate de un obiect doar relativ rotativ (comparați cu „găleata rotativă” a lui Newton). Accelerarea și rotația absolută, spre deosebire de poziția și viteza absolută, par să aibă semnificație fizică. Prin urmare, ne confruntăm cu o dilemă. Unele tipuri de accelerație absolută a mișcării și rotației au semnificație observabilă și se deosebesc de legile teoriei noastre. Aceasta vorbește despre realitatea spațiului absolut. Alte tipuri de mișcare absolută și viteză absolută – nu au nicio semnificație observabilă și nu se disting prin legile teoriei noastre. Aceasta contrazice realitatea spațiului absolut.
Problema aici, desigur, este că teoria combinată a spațiului și timpului newtonian cu electrodinamica lui Maxwell se dovedește a fi falsă.
Einstein a identificat sursa acestui paradox aparent în 1905. Aceasta derivă din prezumția noastră tacită că transformările galileene nu afectează timpul, că coordonatele timpului și ale celor două cadre sunt în mod necesar identice. Einstein a văzut că cea mai simplă modalitate de a implementa un principiu de relativitate pentru electrodinamică este de a menține legile lui Maxwell intacte în timp ce schimbă transformările care leagă cadrele inerțiale.
Sursa: Michael Friedman, Foundations of Space-Time Theories – Relativistic Physics and Philosophy of Science
Lasă un răspuns