Alexandru Cristian
Scena politică a fost un loc în care duelul, confruntarea, colaborarea şi cooperarea s-au întâlnit. Încă din timpul democraţiei ateniene dialectica conflictului în politică a fost prezentă. Părerile sau opiniile exprimate trebuie să intre în dezbatere pentru a genera progresul, important este ca părerile sau opiniile spuse să nu atace ţara şi poporul acelei clase politice. Clasa politică interbelică a înţeles acest lucru de aceea toate conflictele au fost pentru a da ţării un curs mai bun. Cei doi mari oameni de stat Alexandru Averescu şi Ion(Ionel) I.C. Brătianu au înţeles că binele ţării este mai presus decât interesul imediat.
![]() |
![]() |
Alexandru Averescu a intrat în viaţa politică în 1907 când a fost numit ministru de război în guvernul Brătianu. Rolul său în suprimarea răscoalei din 1907 este până în zilele noastre contestat deşi mareşalul Averescu a recunoscut că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a stabili ordinea în ţară şi că ţăranii nu au fost duşmanii săi. Înlăturarea sa din guvern în anul 1909 a dus la o ruptură faţă de partidul liberal şi de Ionel Brătianu. Brătianu l-a considerat întotodeauna un adversar politic, l-a numit “general de pronunciament”. Refuzul obstinant al lui Brătianu de a-l numi comandantul suprem al armatei în 1916 i-a adus lui Brătianu multe critici din partea oamenilor politici ai vremii dar şi din partea poporului.
În ianuarie 1918 Alexandru Averescu este numit prim-ministru cu sprijinul lui Brătianu. Decizia de a-l sprijini pe Averescu este ghidată de interesul naţional. Situaţia României era gravă deoarece frontul de est se rupsese prin ieşirea Rusiei Ţariste din război dar şi prin non-combatul trupelor franceze în Rusia, trupe franceze paralizate de generalul “iarnă”. Alexandru Averescu era un militar şi putea negocia mai dur pacea cu Puterile Centrale iar ceilalţi oameni politici din guvernul de la Iaşi nu se puteau compromite în faţa Aliaţilor făcând o pace ruşinoasă,gândea Ionel Brătianu. Într-un fel Brătianu a vrut să spele imaginea României dar şi pe cea a sa. După încheierea păcii Brătianu s-a putut duce învingător să negocieze cu Aliaţii tratatele de pace. Vedem aici voinţa lui Brătianu de a-şi proteja ţara chiar cu scopul de sacrifica cariera politică a unor oameni. După plecarea guvernului Averescu în aprilie 1918, guvernul Marghiloman va semna “pacea ruşinoasă” de la Buftea.
Guvernarea cea mai reuşită a lui Alexandru Averescu a fost între 1920-1921. În această perioadă, partidul său Liga Poporului îşi schimbă numele în Partidul Poporului. Într-un an programul său de guvernarea a fost aproape atins. Guvernul a reuşit implementarea reformei financiare, unificarea monetară, reforme ce au dus la realizarea unităţii adminsitrative, începutul reformei agrare. Ultima guvernare Averescu 1926-1927 a fost una relativ stabilă marcată de succese pe plan extern, recunoaştere reîntregirii ţării de către marile puteri europene. La sfârşitul acestei guvernări Alexandru Averescu a fost acuzat de Ionel Brătianu că doreşte instaurarea unei dictaturi militare după moartea regelui Ferdinand(regele era pe grav bolnav), având ca model pe mareşalul polonez Pilsudski. O altă controversă între Brătianu şi Averescu a fost “chestiunea închisă”. Succesiunea la tronul României încă nu era sigură la moartea regelui Ferdinand. Alexandru Averescu a declarat că orice încercare a prinţului Carol de a lua puterea va fi oprită prin instaurarea stării de asediu şi instituirea unui guvern militar. După aceste declaraţii, la scurt timp, Averescu a declarat că nu se opune unei posibile reîntoarceri în România a prinţului Carol. Această contradicţie l-a enervat pe Brătianu care se opunea ferm venirii prinţului în ţară să nu mai spunem de ocuparea tronului.
Profesorul Petre Otu spune că în perioada interbelică s-a născut mitul Averescu. Popularitatea imensă a generalului se baza pe reputaţia câştigată în primul război mondial. Mitul Averescu s-a născut în tranşee şi s-a propagat de-a lungul ţării după încheierea războiului, concluzionează Petre Otu. Din păcate Averescu nu a ştiu să profite de imensa popularitate câştigată în timpul războiului, era militar nu un om politic.
Omul politic Alexandru Averescu în cariera sa politică s-a ghidat după principii clare. Acesta s-a remarcat ca un liberal prudent cu un un profund sentiment pentru ordine dar şi o dorinţă de a prezerva sistemului social şi politic existent. A fost un liberal cu vederi conservatoare, de aici se explică şi prietenia strânsă cu Take Ionescu. Crezul său politic era evoluţionismul. Totul se bazează pe evoluţie, progresul se realizează pe calea evoluţiei, nu prin revoluţie. Averescu a fost unul dintre cei mai fermi şi conservatori oameni politici români. Acesta a subliniat rolul nociv al revoluţiei şi al dezordinii, haosul nu poate aduce progres credea Averescu. Orientările politice ale lui Alexandru Averescu au fost marcate de elitism, de ignorarea maselor dar şi a numărului mare de alegători, acesta considera că masa nu este înţeleaptă în luarea deciziilor.
Pentru clasa politcă viitoare Averescu în discursurile sale a lăsat un testament. Testamentul Mareşalului Averescu este ca un avertisment peste timp. Idealul politic al politicianului din perioada interbelică era ocuparae unui loc în parlament sau a unui minister cu plata oricărui preţ şi cu facerea oricăru compromis. Averescu a făcut o interesantă diferenţă între omul politic şi politician. Omul politic este cel care îşi pune la dispoziţie toate rezervele pentru binele public iar politicianul cel care vizează scopuri personale cum ar fi înavuţirea, dobândorea de putere. Dobândirea de avantaje personale şi materiale de natură deosebită este o altă trăsătură a politicianului. Testamenul omului politic Alexandru Averescu este un avertisment pentru toate clasele politice ce au urmat şi ce vor urma. Scopul principal al acestora trebuie să fie ţara şi poporul ei.
Între cei doi mari oameni de stat, unul militar altul politician versat, rivalitatea a fost pentru binele ţării. Brătianu se temea că Averescu datorită profesiei poate avea tendinţe dictatoriale, Averescu era îngrozit că Brătianu se înconjoară de o camarilă şi îl manipulează pe rege. Disputele dintre cei doi au fost pentru binele ţării nu pentru binele lor. Rivalitatea lor patriotică a ajutat la reîntregirea ţării şi la dezvoltarea acesteia, din păcate Ionel Brătianu a murit prea devreme pentru a-şi desăvârşi opera iar Averescu era prea bătrân, timpul nu iartă pe nimeni dar opera şi ideile rămân. Rivalitatea lor trebuie să fie un model pentru viitoarele generaţii, trebuie să ne duelăm pe scena politică pentru binele patriei.
© 2023 Alexanxdru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului
Lasă un răspuns