Principiile elaborării Constituției – Caracteristici – Curtea Constituțională

Principiile proiectării constituționale

(Constituția României)

După ce oamenii tribali au început să trăiască mai întâi în orașe și să clădească națiuni, mulți dintre aceștia au funcționat conform obiceiurilor nescrise, în timp ce unii au dezvoltat monarhi autocrați, chiar tirani, care au condus prin decret sau prin simplul capriciu personal. O astfel de regulă i-a determinat pe unii gânditori să ia poziția că ceea ce contează nu este proiectarea instituțiilor și operațiunilor guvernamentale, la fel ca și caracterul conducătorilor. Această viziune poate fi văzută la Platon, care a cerut stăpânirea „regilor filozofi”. Scriitori ulteriori, precum Aristotel, Cicero și Plutarh, vor examina proiectele pentru guvernare din punct de vedere juridic și istoric.

Renașterea a adus o serie de filozofi politici care au scris critici implicite asupra practicilor monarhilor și au căutat să identifice principiile de proiectare constituțională care ar putea produce o guvernare mai eficientă și mai justă din punctul lor de vedere. Aceasta a început cu renașterea conceptului legii romane a națiunilor și aplicarea sa la relațiile dintre națiuni, și au încercat să stabilească „legi de război și pace” obișnuite pentru a ameliora războaiele și a le face mai puțin probabile. Acest lucru a condus la luarea în considerare a autorității pe care o au sau nu monarhii sau alți oficiali, de unde derivă autoritatea respectivă, și remediile pentru abuzul unei astfel de autorități.

O conexiune seminală în această linie de discurs a apărut în Anglia din Războiul Civil, Protectoratul Cromwellian, scrierile lui Thomas Hobbes, Samuel Rutherford, Levellers, John Milton și James Harrington, ducând la dezbaterea dintre Robert Filmer, argumentând pentru dreptul divin al monarhilor, pe de o parte, și pe de altă parte Henry Neville, James Tyrrell, Algernon Sidney și John Locke. Ceea ce a apărut din aceasta din urmă a fost un concept de guvernare care a fost ridicat pe temeliile unui stat, în primul rând, guvernat de legi naturale, apoi o stare a societății, stabilită printr-un contract social sau un pact, care aduc legile naturale sau sociale fundamentale, înainte ca guvernele să fie stabilite în mod oficial pe ele ca fundații.

Pe parcurs, mai mulți scriitori au examinat modul în care proiectarea guvernului era importantă, chiar dacă guvernul era condus de un monarh. De asemenea, au clasificat diferite exemple istorice de modele guvernamentale, de obicei în democrații, aristocrații sau monarhii, și au luat în considerare cât de juste și eficiente tind să fie și de ce, și cum avantajele fiecăruia ar putea fi obținute prin combinarea elementelor fiecăruia într-o proiectare mai complexă care echilibrează tendințele concurente. Unii, cum ar fi Montesquieu, au examinat, de asemenea, modul în care funcțiile guvernului, precum ramurile legislativ, executiv și judiciar, ar putea fi separate în mod adecvat. Tema predominantă pentru acești scriitori a fost că proiectarea constituțiilor nu este complet arbitrară sau o chestiune de gust. În general, ei au susținut că există principii de bază ale proiectării care constrâng toate constituțiile pentru fiecare politică sau organizație. Fiecare a construit pe ideile celor dinainte cu privire la care ar putea fi acele principii.

Scrierile ulterioare ale lui Orestes Brownson vor încerca să explice ce încearcă să facă designerii constituționali. Potrivit lui Brownson, există, într-un anumit sens, trei „constituții” implicate: prima constituția naturii, care include tot ceea ce a fost numit „legea naturală”. Al doilea este constituția societății, un set de reguli nescrise și înțelese în mod obișnuit pentru societate, format dintr-un contract social înainte de a institui un guvern, prin care stabilește al treilea, o constituție a guvernului. Al doilea ar include elemente precum luarea deciziilor prin convenții publice convocate printr-o notificare publică și conduse prin reguli de procedură stabilite. Fiecare constituție trebuie să fie în concordanță cu și să își obțină autoritatea din cele dinaintea ei, precum și dintr-un act istoric de formare a societății sau de ratificare constituțională. Brownson a susținut că un stat este o societate cu stăpânire efectivă asupra unui teritoriu bine definit, că consimțământul pentru o constituție a guvernului bine concepută decurge din prezența pe acel teritoriu și că este posibil ca dispozițiile unei constituții scrise de guvern să fie „neconstituționale” dacă sunt incompatibile cu constituțiile naturii sau ale societății. Brownson a susținut că nu doar ratificarea face legitimă o constituție scrisă a guvernului, ci că trebuie, de asemenea, să fie proiectată și aplicată în mod competent.

Alți scriitori au susținut că astfel de considerații se aplică nu numai tuturor constituțiilor naționale ale guvernului, ci și constituțiilor organizațiilor private, că nu este un accident faptul că constituțiile care tind să-și satisfacă membrii conțin anumite elemente, cel puțin, sau că dispozițiile lor tind să devină foarte asemănătoare pe măsură ce sunt modificate după experiența cu utilizarea lor. Dispozițiile care dau naștere anumitor tipuri de întrebări sunt considerate a avea nevoie de dispoziții suplimentare pentru rezolvarea acestor întrebări, iar dispozițiile care nu oferă nicio cale de acțiune pot fi omise cel mai bine și lăsate deciziilor politice. Prevederile care intră în conflict cu ceea ce Brownson și alții pot discerne că sunt „constituțiile” subiacente ale naturii și ale societății tind să fie dificil sau imposibil de executat sau să ducă la dispute irezolvabile.

Proiectul constituțional a fost tratat ca un fel de metajoc în care jocul constă în găsirea celui mai bun design și prevederi pentru o constituție scrisă care va fi regulile jocului de guvernare și care va fi cel mai probabil să optimizeze un echilibru al utilităților de dreptate, libertate și securitate. Un exemplu este metajocul Nomic.

Teoria economiei politice consideră constituțiile ca dispozitive de coordonare care ajută cetățenii să împiedice conducătorii să abuzeze de putere. Dacă cetățenii pot coordona un răspuns către oficialii guvernamentali în fața unei greșeli constituționale, atunci guvernul are stimulentele pentru a onora drepturile garantate de constituție. O perspectivă alternativă consideră că constituțiile nu sunt aplicate de cetățeni în general, ci mai degrabă de puterile administrative ale statului. Deoarece guvernanții nu își pot pune ei înșiși în aplicare politicile, trebuie să se bazeze pe un set de organizații (armate, instanțe, agenții de poliție, colectori de impozite) pentru a o implementa. În această poziție, ei pot sancționa direct guvernul refuzând să coopereze, dezactivând autoritatea conducătorilor. Prin urmare, constituțiile ar putea fi caracterizate printr-un echilibru autoaplicabil între conducători și administratori puternici.

Caracteristici cheie

Cel mai frecvent, termenul constituție se referă la un set de reguli și principii care definesc natura și amploarea guvernării. Majoritatea constituțiilor urmăresc să reglementeze relația dintre instituțiile statului, într-un sens de bază, relația dintre executiv, legislativ și justiție, dar și relația instituțiilor din cadrul acestor ramuri. De exemplu, ramurile executive pot fi împărțite într-un șef de guvern, departamente / ministere guvernamentale, agenții executive și o funcție publică / administrație. Majoritatea constituțiilor încearcă, de asemenea, să definească relația dintre indivizi și stat și să stabilească drepturile generale ale cetățenilor individuali. Este astfel legea cea mai de bază a unui teritoriu, din care toate celelalte legi și reguli sunt derivate ierarhic; în unele teritorii se numește de fapt „Legea fundamentală”.

Clasificare

Tip	Formă	Exemple
Codificată	În act unic (document)	Cea mai mare parte a lumii (prima: Statele Unite)
Necodificată	Complet scrisă (în câteva documente)	San Marino, Israel, Arabia Saudită
	Parțial nescrisă	Canada, Noua Zeelandă, Regatul Unit

Codificare

O clasificare fundamentală este codificarea sau lipsa codificării. O constituție codificată este una care este conținută într-un singur document, care este singura sursă a dreptului constituțional într-un stat. O constituție necodificată este una care nu este conținută într-un singur document, constând din mai multe surse diferite, care pot fi scrise sau nescrise.

Constituție codificată

Majoritatea statelor din lume au codificat constituțiile.

Constituțiile codificate sunt adesea produsul unor schimbări politice dramatice, cum ar fi o revoluție. Procesul prin care o țară adoptă o constituție este strâns legat de contextul istoric și politic care determină această schimbare fundamentală. Legitimitatea (și adesea longevitatea) constituțiilor codificate a fost adesea legată de procesul prin care acestea sunt adoptate inițial, și unii cercetători au subliniat că o schimbare constituțională ridicată într-o anumită țară poate fi în sine dăunătoare separării puterilor și reglementărilor legale.

Statele care au codificat constituțiile conferă în mod normal supremația constituției asupra legii ordinare a statutului. Adică, dacă există un conflict între un statut legal și constituția codificată, tot sau o parte din statut poate fi declarat ultra vires de către o instanță și considerat neconstituțional. În plus, sunt deseori necesare proceduri excepționale pentru a modifica o constituție. Aceste proceduri pot include: convocarea unei adunări constituente speciale sau a unei convenții constituționale, care necesită o majoritate a voturilor legislatorilor, aprobarea în doi termeni ai parlamentului, aprobarea legislativelor regionale, un proces de referendum și / sau alte proceduri care fac modificarea unei constituții mai dificilă decât adoptarea unei legi simple.

Constituțiile pot prevedea, de asemenea, că principiile lor de bază nu pot fi niciodată abolite, nici măcar prin amendament. În cazul în care o modificare formală a unei constituții încalcă aceste principii protejate împotriva oricărei modificări, aceasta poate constitui o așa-numită lege constituțională neconstituțională.

Constituțiile codificate constau în mod normal dintr-un preambul ceremonial, care stabilește obiectivele statului și motivația pentru constituție, și mai multe articole care conțin dispozițiile de fond. Preambulul, care este omis în unele constituții, poate conține o referire la Dumnezeu și / sau la valorile fundamentale ale statului, cum ar fi libertatea, democrația sau drepturile omului. În statele naționale etnice, cum ar fi Estonia, misiunea statului poate fi definită drept conservarea unei națiuni, a unei limbi și a unei culturi specifice.

Constituție necodificată

Începând din 2017, doar două state suverane, Noua Zeelandă și Regatul Unit, au constituții în întregime necodificate. Legile fundamentale ale Israelului au fost concepute din 1950 pentru a constitui baza unei constituții, dar în 2017 încă nu fusese elaborată. Aici se consideră că diferitele legi au prioritate față de alte legi și oferă procedura prin care pot fi modificate, de obicei cu o majoritate simplă a membrilor Knesset (parlament).

Constituțiile necodificate sunt produsul unei „evoluții” a legilor și convențiilor de-a lungul secolelor (cum ar fi în sistemul Westminster care s-a dezvoltat în Marea Britanie). Spre deosebire de constituțiile codificate, constituțiile necodificate includ ambele surse scrise – de ex. statutele constituționale adoptate de Parlament – și surse nescrise – convenții constituționale, observarea precedentelor, prerogative regale, obiceiuri și tradiții, cum ar fi organizarea alegerilor generale joi; împreună constituie dreptul constituțional britanic.

Constituții mixte

Unele constituții sunt în mare parte, dar nu în întregime, codificate. De exemplu, în Constituția Australiei, majoritatea principiilor sale politice fundamentale și a reglementărilor referitoare la relația dintre ramurile guvernamentale și cu privire la guvern și individ sunt codificate într-un singur document, Constituția Commonwealth-ului Australiei. Cu toate acestea, prezența statutelor cu semnificație constituțională, și anume Statutul Westminster, așa cum a fost adoptat de Commonwealth în Statut of Westminster Adoption Act 1942 și Australia Act 1986 înseamnă că constituția Australiei nu este cuprinsă într-un singur document constituțional. De aici s-ar putea deduce că Constituția Australiei este necodificată: conține și convenții constituționale, deci este parțial nescrisă.

Constituția Canadei a rezultat din adoptarea mai multor acte britanice din America de Nord din 1867 în Canada Act 1982, actul care a distrus în mod formal capacitatea Parlamentului britanic de a modifica constituția canadiană. Constituția canadiană include acte legislative specifice, așa cum se menționează în secțiunea 52(2) din Actul constituțional din 1982. Cu toate acestea, unele documente care nu sunt enumerate în mod explicit în secțiunea 52(2) sunt considerate și documente constituționale în Canada, consacrate prin referință; cum ar fi Proclamația din 1763. Deși constituția Canadei include o serie de statute, modificări și referințe diferite, unele reguli constituționale care există în Canada sunt derivate din surse nescrise și convenții constituționale.

Termenii constituție scrisă și constituție codificată sunt adesea folosiți interschimbabil, la fel și constituția nescrisă și constituția necodificată, deși această utilizare este inexactă din punct de vedere tehnic. O constituție codificată este un document unic; statele care nu au un astfel de document au constituții necodificate, dar nu în întregime nescrise, întrucât o mare parte dintr-o constituție necodificată este scrisă de obicei în legi precum legile fundamentale ale Israelului și actele parlamentare ale Regatului Unit. Constituțiile necodificate sunt lipsite în mare măsură de protecție împotriva amendamentelor guvernului. De exemplu, Legea parlamentelor pe termen fix din Marea Britanie, 2011, legiferată cu majoritate simplă pentru parlamentele pe termen strict; până atunci, partidul de guvernământ putea convoca alegeri generale în orice moment convenabil până la termenul maxim de cinci ani. Această modificare ar necesita o modificare constituțională în majoritatea națiunilor.

Amendamente

O modificare constituțională este o modificare a constituției unei politici, organizații sau alt tip de entitate. Amendamentele sunt adesea interpuse în secțiunile relevante ale unei constituții existente, modificând direct textul. Sau, pot fi anexate la constituție ca adaosuri suplimentare (codicile), schimbând astfel cadrul de guvernare fără a modifica textul existent al documentului.

Majoritatea constituțiilor impun ca amendamentele să nu poată fi adoptate decât dacă au trecut o procedură specială mai strictă decât cea cerută de legislația obișnuită.

Clauze de consolidare

O clauză de consolidare a unei legi sau constituții de bază este o dispoziție care face ca anumite modificări să fie mai dificile sau imposibil de adoptat, făcând astfel de amendamente inadmisibile. Anularea unei clauze de consolidare poate necesita o supermajoritate, un referendum, sau consimțământul partidului minoritar. Termenul de clauză de eternitate este utilizat în mod similar în constituțiile din Republica Cehă, Germania, Turcia, Grecia, Italia, Maroc, Republica Islamică Iran, Brazilia și Norvegia. Constituția Indiei și Constituția Columbiei conțin dispoziții similare menite să facă dificilă, dar nu imposibilă, schimbarea structurii lor de bază.

Drepturi și îndatoriri constituționale

Constituțiile includ diferite drepturi și îndatoriri, precum: Datoria de plată a impozitelor, Datoria de a sluji în armată, Datoria de a lucra, Dreptul de a vota, Libertatea de întrunire, Libertatea de asociere, Libertate de exprimare, Libertate de mișcare, Libertatea de gândire, Libertatea presei, Libertatea religiilor, Dreptul la demnitate, Dreptul la căsătorie civilă, Dreptul la petiție, Dreptul la libertatea academică, Dreptul de a purta arme, Dreptul la obiecție de conștiință, Dreptul la un proces echitabil, Dreptul la dezvoltarea personală, Dreptul de a întemeia o familie, Dreptul la informare, Dreptul la căsătorie, Dreptul la revoluție, Dreptul la intimitate, Dreptul de a-și proteja reputația, Dreptul de a renunța la cetățenie, Drepturile copiilor, Drepturile debitorilor.

Separarea puterilor

Constituțiile împart în mod explicit puterea între diferite ramuri ale guvernului. Modelul standard, descris de baronul de Montesquieu, implică trei ramuri ale guvernului: executiv, legislativ și judiciar. Unele constituții includ ramuri suplimentare, cum ar fi o ramură de audit. Constituțiile variază foarte mult în ceea ce privește gradul de separare a puterilor între aceste ramuri.

Responsabilitate

În sistemele de guvernare prezidențiale și semi-prezidențiale, secretarii / miniștrii departamentului răspund în fața președintelui, care are puteri de patronaj pentru numirea și revocarea miniștrilor. Președintele răspunde în fața oamenilor la alegeri.

În sistemele parlamentare, miniștrii de cabinet sunt responsabili în fața Parlamentului, dar prim-ministrul este cel care îi numește și îi revocă. În cazul Regatului Unit și al altor țări cu monarhie, monarhul este cel care numește și demite miniștri, la recomandarea primului ministru. La rândul său, premierul va demisiona dacă guvernul își pierde încrederea parlamentului (sau a unei părți a acestuia). Încrederea poate fi pierdută dacă guvernul pierde un vot de neîncredere sau, în funcție de țară, pierde un vot deosebit de important în parlament, cum ar fi votul asupra bugetului. Când un guvern își pierde încrederea, acesta rămâne în funcție până când se formează un nou guvern; ceva care în mod normal, dar nu neapărat, impunea organizarea unor alegeri generale.

Alte instituții independente

Alte instituții independente pe care unele constituții le-au stabilit includ o bancă centrală, o comisie anticorupție, o comisie electorală, un organism de supraveghere judiciară, o comisie pentru drepturile omului, o comisie media, un avocat al poporului și o comisie pentru adevăr și reconciliere.

Structura puterii

Constituțiile stabilesc, de asemenea, unde se află suveranitatea în stat. Există trei tipuri de bază de distribuție a suveranității în funcție de gradul de centralizare a puterii: unitar, federal și confederal. Distincția nu este absolută.

Într-un stat unitar, suveranitatea se află în statul însuși, iar constituția determină acest lucru. Teritoriul statului poate fi împărțit în regiuni, dar acestea nu sunt suverane și sunt subordonate statului. În Marea Britanie, doctrina constituțională a suveranității parlamentare dictează că suveranitatea este în cele din urmă cuprinsă în centru. Unele puteri au fost transferate în Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor (dar nu și Anglia). Unele state unitare (Spania, de exemplu) conferă din ce în ce mai multă putere guvernelor subnaționale până când statul funcționează în practică la fel ca un stat federal.

Un stat federal are o structură centrală cu cel mult o cantitate mică de teritoriu care conține în principal instituțiile guvernului federal și mai multe regiuni (numite state, provincii etc.) care compun teritoriul întregului stat. Suveranitatea este împărțită între centru și regiunile constitutive. Constituțiile Canadei și ale Statelor Unite stabilesc state federale, cu puterea împărțită între guvernul federal și provinciile sau statele. Fiecare dintre regiuni poate avea la rândul său o constituție proprie (de natură unitară).

Un stat confederal cuprinde din nou mai multe regiuni, dar structura centrală are doar o putere limitată de coordonare, iar suveranitatea se află în regiuni. Constituțiile confederale sunt rare și adesea se dispută dacă așa-numitele state „confederale” sunt de fapt federale.

Într-o anumită măsură, un grup de state care nu constituie o federație ca atare poate, prin tratate și acorduri, să renunțe la părți din suveranitatea lor unei entități supranaționale. De exemplu, țările care constituie Uniunea Europeană au fost de acord să respecte unele măsuri la nivelul Uniunii care restricționează suveranitatea lor absolută în anumite moduri, de exemplu, utilizarea sistemului metric de măsurare în locul unităților naționale utilizate anterior.

Stare de urgență

Multe constituții permit declararea în circumstanțe excepționale a unei forme de stare de urgență în timpul căreia unele drepturi și garanții sunt suspendate. Această dispoziție poate fi și a fost abuzată pentru a permite unui guvern să suprime disidența fără a ține cont de drepturile omului.

Constituții de fațadă

Teoreticianul politic italian Giovanni Sartori a remarcat existența constituțiilor naționale care sunt o fațadă a surselor autoritare de putere. În timp ce astfel de documente pot exprima respectul pentru drepturile omului sau pot stabili o justiție independentă, ele pot fi ignorate atunci când guvernul se simte amenințat sau niciodată puse în practică. Un exemplu extrem a fost Constituția Uniunii Sovietice care, pe hârtie, susținea libertatea de întrunire și libertatea de exprimare; cu toate acestea, cetățenii care au încălcat limitele nescrise au fost închiși sumar. Exemplul demonstrează că protecțiile și beneficiile unei constituții sunt furnizate în cele din urmă nu prin termenii săi scriși, ci prin respectarea de către guvern și societate a principiilor sale. O constituție se poate schimba de la a fi reală la o fațadă și înapoi, pe măsură ce guvernele democratice și autocratice se succed reciproc.

Curți constituționale

Constituțiile sunt adesea, dar în niciun caz întotdeauna, protejate de un organism juridic al cărui rol este să interpreteze aceste constituții și, dacă este cazul, să declare nule actele executive și legislative care încalcă constituția. În unele țări, cum ar fi Germania, această funcție este îndeplinită de o curte constituțională dedicată care îndeplinește această (și numai această) funcție. În alte țări, precum Irlanda, instanțele ordinare pot îndeplini această funcție pe lângă celelalte responsabilități ale acestora. În timp ce în altă parte, ca în Regatul Unit, conceptul de a declara neconstituțional un act nu există.

O încălcare constituțională este o acțiune sau un act legislativ care este judecat de o curte constituțională ca fiind contrar constituției, adică neconstituțional. Un exemplu de încălcare constituțională de către executiv ar putea fi titularul unei funcții publice care acționează în afara puterilor acordate funcției respective printr-o constituție. Un exemplu de încălcare constituțională de către legislativ este încercarea de a adopta o lege care ar contrazice constituția, fără a trece mai întâi printr-un proces adecvat de modificare a constituției.

Unele țări, în special cele cu constituții necodificate, nu au deloc astfel de instanțe. De exemplu, Regatul Unit a funcționat în mod tradițional sub principiul suveranității parlamentare în temeiul căruia legile adoptate de Parlamentul Regatului Unit nu ar putea fi puse la îndoială de către instanțe.

Traducere din Wikipedia