Teorii sociale și politice ale socialismului

Gândirea socialistă timpurie a preluat influențe dintr-o gamă diversă de filozofii, cum ar fi republicanismul civic, raționalismul iluminist, romantism, forme de materialism, creștinism (catolic și protestant), dreptul natural și teoria drepturilor naturale, utilitarismul și economia politică liberală. O altă bază filosofică pentru o mulțime de tipuri de socialism timpuriu a fost apariția pozitivismului în timpul iluminismului european. Pozitivismul a susținut că atât lumea naturală, cât și cea socială pot fi înțelese prin cunoștințe științifice și pot fi analizate folosind metode științifice. Această perspectivă de bază a influențat oamenii de știință socialiști timpurii și diferitele alte tipuri de socialiști, de la anarhiști precum Peter Kropotkin la tehnocrați precum Saint Simon.

Obiectivul fundamental al socialismului este de a atinge un nivel avansat de producție materială și, prin urmare, o mai mare productivitate, eficiență și raționalitate în comparație cu capitalismul și toate sistemele anterioare, în opinia că o extindere a capacității productive umane este baza extinderii libertății și egalității în societate. Multe forme de teorie socialistă susțin că comportamentul uman este în mare parte modelat de mediul social. În special, socialismul susține că obiceiurile sociale, valorile, trăsăturile culturale și practicile economice sunt creații sociale și nu rezultatul unei legi naturale imuabile. Obiectivul criticii lor nu este deci avaritatea umană sau conștiința umană, ci condițiile materiale și sistemele sociale create de om (adică structura economică a societății) care dau naștere problemelor și ineficiențelor sociale observate. Bertrand Russell, adesea considerat tatăl filozofiei analitice, s-a identificat ca socialist. Russell s-a opus aspectelor luptei de clasă ale marxismului, considerând socialismul doar ca o ajustare a relațiilor economice pentru a se potrivi producției moderne de mașini în beneficiul întregii umanități prin reducerea progresivă a timpului de lucru necesar.

Socialiștii consideră creativitatea ca un aspect esențial al naturii umane și definesc libertatea ca o stare a ființei în care indivizii sunt capabili să-și exprime creativitatea nestingheriți de constrângerile atât ale penuriei materiale, cât și ale instituțiilor sociale coercitive. Conceptul socialist de individualitate este împletit cu conceptul de expresie creativă individuală. Karl Marx credea că extinderea forțelor și a tehnologiei productive este baza expansiunii libertății umane și că socialismul, fiind un sistem care este în concordanță cu evoluțiile moderne ale tehnologiei, va permite înflorirea „individualităților libere” prin reducerea progresivă a timpul necesar de muncă. Reducerea timpului necesar de muncă la minimum ar oferi indivizilor posibilitatea de a continua dezvoltarea adevăratei lor individualități și creativități.

Critici ale capitalismului

Socialiștii susțin că acumularea de capital generează pierderi prin externalități care necesită măsuri de reglementare corective costisitoare. Aceștia subliniază, de asemenea, că acest proces generează industrii și practici irositoare care există doar pentru a genera o cerere suficientă de produse, cum ar fi reclamele de foarte agresive pentru vânzare cu profit, astfel mai degrabă creând decât satisfăcând cereri economice.

Socialiștii consideră capitalismul constând din activitate irațională, cum ar fi achiziționarea de mărfuri numai pentru a fi vândute într-o perioadă ulterioară când prețul lor se apreciază, mai degrabă decât pentru consum, chiar dacă marfa nu poate fi vândută cu profit persoanelor care au nevoie și, prin urmare, critica făcută adesea de socialiști este că „a face bani”, sau acumularea de capital, nu corespunde satisfacerii cererii (producerea valorilor de utilizare). Criteriul fundamental pentru activitatea economică în capitalism este acumularea de capital pentru reinvestirea în producție, dar acest lucru stimulează dezvoltarea de noi industrii neproductive care nu produc valoare de utilizare și există doar pentru a menține procesul de acumulare pe linia de plutire (altfel sistemul intră în criză), precum răspândirea industriei financiare, contribuind la formarea bulelor economice.

Socialiștii privesc relațiile de proprietate privată ca limitând potențialul forțelor productive în economie. Potrivit socialiștilor, proprietatea privată devine învechită atunci când se concentrează în instituții centralizate, socializate, bazate pe însușirea privată a veniturilor – dar bazată pe munca cooperativă și planificarea internă în alocarea intrărilor – până când rolul capitalistului devine redundant. Fără necesitatea acumulării de capital și a unei clase de proprietari, proprietatea privată în mijloacele de producție este percepută ca fiind o formă învechită de organizare economică care ar trebui înlocuită de o asociație liberă de indivizi bazată pe proprietatea publică sau comună a acestor active socializate. Proprietatea privată impune constrângeri asupra planificării, ducând la decizii economice necoordonate care duc la fluctuații de afaceri, șomaj și o risipă imensă de resurse materiale în timpul crizei de supraproducție.

Disparitățile excesive în distribuția veniturilor duc la instabilitate socială și necesită măsuri corective costisitoare sub formă de impozitare redistributivă, care implică costuri administrative mari, în timp ce slăbește stimulentul de a lucra, invită la necinste și crește probabilitatea de evaziune fiscală, în timp ce (măsurile corective) reduc eficiența generală a economiei de piață. Aceste politici corective limitează sistemul de stimulare al pieței prin furnizarea unor lucruri precum salarii minime, asigurări pentru șomaj, impozitul pe profit și reducerea forței de rezervă a muncii, rezultând în stimulente reduse pentru capitaliști pentru a investi în mai multă producție. În esență, politicile de bunăstare socială denaturează capitalismul și sistemul său de stimulare și sunt astfel nedurabile pe termen lung. Marxiștii susțin că stabilirea unui mod de producție socialist este singura modalitate de a depăși aceste deficiențe. Socialiștii, și în special socialiștii marxiști, susțin că conflictul de interese inerent dintre clasa muncitoare și capital previne utilizarea optimă a resurselor umane disponibile și duce la grupuri de interese contradictorii (muncă și afaceri) care se străduiesc să influențeze statul să intervină în economie în favoarea lor pe seama eficienței economice globale.

Primii socialiști (socialiștii utopici și socialiștii ricardieni) au criticat capitalismul pentru concentrarea puterii și a bogăției într-un segment mic al societății. În plus, ei au criticatcă capitalismul că nu folosește tehnologia și resursele disponibile la potențialul lor maxim în interesul publicului.

Marxism

”La un anumit stadiu de dezvoltare, forțele materiale de producție ale societății intră în conflict cu relațiile de producție existente sau – spus în termeni legali – cu relațiile de proprietate în cadrul cărora au funcționat până acum. Apoi începe o eră a revoluției sociale. Schimbările din fundația economică duc mai devreme sau mai târziu la transformarea întregii suprastructuri imense.”
—Karl Marx, Critica programului Gotha

Karl Marx și Friedrich Engels au susținut că socialismul va ieși din necesitatea istorică, deoarece capitalismul s-a dovedit învechit și nedurabil din contradicțiile interne în creștere care apar din dezvoltarea forțelor și a tehnologiei productive. Aceste progrese ale forțelor productive, combinate cu vechile relații sociale de producție a capitalismului, vor genera contradicții, ducând la conștiința clasei muncitoare.

Marx și Engels au considerat că conștiința celor care câștigă un salariu (clasa muncitoare în sensul marxist cel mai larg) ar fi modelată de condițiile lor de sclavie salarială, ducând la o tendință de a-și căuta libertatea sau emanciparea prin răsturnarea dreptului de proprietate a mijloacelor de producție de către capitaliști și, în consecință, răsturnarea statului care a susținut această ordine economică. Pentru Marx și Engels, condițiile determină conștiința și încetarea rolului clasei capitaliste duce în cele din urmă la o societate fără clase în care statul ar pierde treptat puterea. Concepția marxistă a socialismului este cea a unei faze istorice specifice care ar înlocui capitalismul și va preceda comunismul. Caracteristicile majore ale socialismului (în special concepute de Marx și Engels după comuna din Paris din 1871) sunt că proletariatul ar controla mijloacele de producție printr-un stat muncitoresc ridicat de muncitori în interesele lor. Activitatea economică ar fi organizată în continuare prin utilizarea sistemelor de stimulare și ar exista încă clase sociale, dar într-o măsură mai mică și mai diminuată decât în ​​capitalism.

Pentru marxiștii ortodocși, socialismul este stadiul inferior al comunismului bazat pe principiul „de la fiecare în funcție de capacitatea sa, la fiecare în funcție de contribuția sa”, în timp ce comunismul de stadiu superior se bazează pe principiul „de la fiecare în funcție de capacitatea sa, la fiecare după nevoile sale”, etapa superioară devenind posibilă numai după ce etapa socialistă dezvoltă în continuare eficiența economică și automatizarea producției a dus la o supraabundență de bunuri și servicii. Marx a susținut că forțele de producție materiale (în industrie și comerț) dezvoltate de capitalism au predicat o societate cooperativă, deoarece producția devenise o activitate socială de masă, colectivă, a clasei muncitoare pentru a crea mărfuri, dar cu proprietate privată (relații de producție sau relaţii de proprietate). Acest conflict între efortul colectiv în fabricile mari și proprietatea privată ar genera o dorință conștientă în clasa muncitoare de a stabili proprietatea colectivă proporțională cu eforturile colective din experiența lor zilnică.

Rolul statului

Socialiștii au adoptat perspective diferite asupra statului și a rolului pe care ar trebui să-l joace în luptele revoluționare, în construirea socialismului și în cadrul unei economii socialiste consacrate.

În secolul al XIX-lea, filosofia socialismului de stat a fost explicată pentru prima dată în mod explicit de filosoful politic german Ferdinand Lassalle. Spre deosebire de perspectiva statului a lui Karl Marx, Lassalle a respins conceptul de stat ca o structură de putere bazată pe clase a cărei funcție principală a fost conservarea structurilor de clasă existente. Lassalle a respins, de asemenea, opinia marxistă conform căreia statul era destinat să „se ofilească”. Lassalle considera statul o entitate independentă de fidelitățile de clasă și un instrument de justiție care ar fi, prin urmare, esențial pentru realizarea socialismului.

Precedând revoluția condusă de bolșevici în Rusia, mulți socialiști, inclusiv reformiști, curente marxiste ortodoxe, cum ar fi comunismul consiliului, anarhiști și socialiști libertarieni, au criticat ideea utilizării statului pentru a efectua planificarea centrală și a deține mijloacele de producție ca modalitate de stabilire a socialismului. În urma victoriei leninismului în Rusia, ideea „socialismului de stat” s-a răspândit rapid în toată mișcarea socialistă și în cele din urmă socialismul de stat a ajuns să fie identificat cu modelul economic sovietic.

Joseph Schumpeter a respins asocierea socialismului și a proprietății sociale cu proprietatea statului asupra mijloacelor de producție, deoarece statul așa cum există în forma sa actuală este un produs al societății capitaliste și nu poate fi transplantat într-un cadru instituțional diferit. Schumpeter a susținut că vor exista instituții diferite în cadrul socialismului decât cele care există în capitalismul modern, la fel cum feudalismul avea propriile sale forme instituționale distincte și unice. Statul, alături de concepte precum proprietatea și impozitarea, erau concepte exclusive ale societății comerciale (capitalism), și încercarea de a le plasa în contextul unei societăți socialiste viitoare ar însemna o denaturare a acestor concepte prin utilizarea lor în afara contextului.

Utopic versus științific

Socialismul utopic este un termen folosit pentru a defini primele curente ale gândirii socialiste moderne, așa cum este exemplificat de opera lui Henri de Saint-Simon, Charles Fourier și Robert Owen, care a inspirat pe Karl Marx și alți socialiști timpurii. Cu toate acestea, viziunile societăților ideale imaginare, care concurau cu mișcările revoluționare social-democratice, erau privite ca nefiind întemeiate în condițiile materiale ale societății și ca reacționare. Deși este posibil din punct de vedere tehnic ca orice set de idei sau orice persoană care trăiește în orice moment al istoriei să fie un socialist utopic, termenul este cel mai adesea aplicat acelor socialiști care au trăit în primul sfert al secolului al XIX-lea cărora li s-a atribuit eticheta „ utopici” de către socialiștii de mai târziu ca un termen negativ pentru a implica naivitate și respingerea ideilor lor ca fanteziste sau nerealiste.

Sectele religioase ai căror membri trăiesc în comunitate, cum ar fi hutteriții, nu sunt de obicei numiți „socialiști utopici”, deși modul lor de viață este un prim exemplu. Unii au fost clasificați ca socialiști religioși. În mod similar, comunitățile intenționate moderne bazate pe idei socialiste ar putea fi, de asemenea, clasificate ca „socialiste utopice”.

Pentru marxiști, dezvoltarea capitalismului în Europa de Vest a oferit o bază materială pentru posibilitatea de a produce socialismul, deoarece, conform Manifestului comunist, „ce burghezia produce mai presus de orice, este propriul său excavator de morminte”, și anume clasa muncitoare, care trebuie să devină conștientă de obiectivele istorice stabilite de societate.

Reformă versus revoluție

Socialiștii revoluționari cred că este necesară o revoluție socială pentru a efectua schimbări structurale în structura socioeconomică a societății. Printre socialiștii revoluționari există diferențe în strategie, teorie și definiția revoluției. Marxiștii ortodocși și comuniștii de stânga adoptă o poziție imposibilistă, crezând că revoluția ar trebui să fie spontană ca urmare a contradicțiilor din societate din cauza schimbărilor tehnologice ale forțelor productive. Lenin a teoretizat că sub capitalism muncitorii nu pot atinge conștiința de clasă dincolo de organizarea în sindicate și cereri adresate capitaliștilor. Prin urmare, leniniștii susțin că este istoric necesar ca o avangardă a revoluționarilor conștienți de clasă să preia un rol central în coordonarea revoluției sociale pentru a răsturna statul capitalist și, eventual, instituția statului în totalitate. Revoluția nu este neapărat definită de socialiștii revoluționari ca o insurecție violentă, ci ca o dezmembrare completă și o transformare rapidă a tuturor domeniilor societății de clasă condusă de majoritatea maselor: clasa muncitoare.

Reformismul este în general asociat cu social-democrația și socialismul democratic gradualist. Reformismul este credința că socialiștii ar trebui să participe la alegerile parlamentare din cadrul societății capitaliste și, dacă sunt aleși, vor folosi mecanismele guvernamentale pentru a adopta reforme politice și sociale în scopul ameliorării instabilităților și inechităților capitalismului. În cadrul socialismului, reformismul este utilizat în două moduri diferite. Nu se intenționează să se producă socialism sau schimbări economice fundamentale în societate, și este folosit pentru a se opune acestor schimbări structurale. Cealaltă se bazează pe presupunerea că, deși reformele nu sunt socialiste în sine, ele pot contribui la adunarea susținătorilor la cauza revoluției prin popularizarea cauzei socialismului în clasa muncitoare.

Dezbaterea privind capacitatea reformismului social-democratic de a conduce la o transformare socialistă a societății este veche de peste un secol. Reformismul este criticat pentru că este paradoxal, deoarece încearcă să depășească sistemul economic existent al capitalismului, încercând în același timp să îmbunătățească condițiile capitalismului, făcându-l astfel să pară mai tolerabil pentru societate. Potrivit lui Rosa Luxemburg, capitalismul nu este răsturnat, „ci este dimpotrivă întărit de dezvoltarea reformelor sociale”. Într-un mod similar, Stan Parker de la Partidul Socialist din Marea Britanie susține că reformele reprezintă o diversiune de energie pentru socialiști și sunt limitate, deoarece acestea trebuie să adere la logica capitalismului. Teoreticianul social francez Andre Gorz a criticat reformismul susținând o a treia alternativă la reformism și la revoluția socială pe care a numit-o „reforme non-reformiste”, axată în mod special pe schimbările structurale ale capitalismului, spre deosebire de reformele pentru îmbunătățirea condițiilor de viață din capitalism sau pentru susținerea acestuia prin intervenții economice.

Include texte traduse din Wikipedia