Epicureismul își bazează etica pe un set de valori hedoniste. În sensul cel mai de bază, epicureicii văd plăcerea drept scopul vieții. Ca dovadă în acest sens, epicureicii spun că natura pare să ne poruncească să evităm durerea și subliniază că toate animalele încearcă să evite cât mai mult durerea. Epicureicii aveau o înțelegere foarte specifică a ceea ce era considerată cea mai mare plăcere și accentul eticii lor a fost pe evitarea durerii, mai degrabă decât căutarea plăcerii.
Epicureismul a împărțit plăcerea în două mari categorii: plăcerile trupești și plăcerile minții.
- Plăcerile trupești: aceste plăceri implică senzații ale corpului, cum ar fi actul de a savura mâncăruri delicioase sau de a fi într-o stare de confort fără durere și să exiști doar în prezent. Se pot experimenta plăceri ale corpului doar în momentul respectiv, ceea ce înseamnă că există doar pe măsură ce o persoană le experimentează.
- Plăcerile minții: aceste plăceri implică procese și stări mentale; sentimentele de bucurie, lipsa fricii și amintirile plăcute sunt toate exemple de plăceri ale minții. Aceste plăceri ale minții nu există doar în prezent, ci și în trecut și în viitor, întrucât amintirea unei experiențe plăcute din trecut sau așteptarea unei viitoare potențiale plăceri pot fi ambele experiențe plăcute. Din această cauză, plăcerile minții sunt considerate a fi mai mari decât cele ale trupului.
Epicureicii au împărțit în continuare fiecare dintre aceste tipuri de plăceri în două categorii: plăcerea cinetică și plăcerea katastematică.
- Plăcerea cinetică: plăcerea cinetică descrie plăcerile fizice sau mentale care implică acțiune sau schimbare. Să mănânci o mâncare delicioasă, precum și împlinirea dorințelor și înlăturarea durerii, care în sine este considerat un act plăcut, sunt toate exemple de plăcere cinetică în sensul fizic. Potrivit lui Epicur, sentimentele de bucurie ar fi un exemplu de plăcere cinetică mentală.
- Plăcerea katastematică: plăcerea katastematică descrie plăcerea pe care o simți în timp ce ne aflăm într-o stare fără durere. La fel ca plăcerile cinetice, plăcerile katastematice pot fi, de asemenea, fizice, cum ar fi starea de a nu fi însetat, sau psihice, cum ar fi eliberarea de o stare de frică. Plăcerea katastematică fizică completă se numește aponia, iar plăcerea katastematică mentală completă se numește ataraxia.
Din această înțelegere, epicureicii au ajuns la concluzia că cea mai mare plăcere pe care o poate atinge o persoană este îndepărtarea completă a tuturor durerilor, atât fizice cât și mentale. Scopul final atunci al eticii epicureice era de a ajunge la o stare de aponia și ataraxia. Pentru a face acest lucru, un epicureic trebuia să-și controleze dorințele, pentru că dorința în sine era văzută ca dureroasă. Nu numai că controlul dorințelor va provoca aponia, deoarece cineva va suferi foarte rar de a nu fi satisfăcut fizic, dar controlul dorințelor va ajuta, de asemenea, să provoace ataraxia, deoarece nu va fi nerăbdător să ajungă la disconfort, deoarece oricum ar avea atât de puține dorințe.
Epicur distinge trei tipuri de dorințe: cele naturale și necesare, cele naturale, dar nu necesare, și cele care nu sunt nici naturale, nici necesare.
- Naturale și necesare: aceste dorințe sunt dorințe limitate care sunt prezente în mod innascut la toți oamenii; este parte a naturii umane să le avem. Ele sunt necesare din unul dintre cele trei motive: necesare pentru fericire, necesare pentru eliberatea de disconfort corporal, și necesare pentru viață. Îmbrăcămintea ar aparține primelor două categorii, în timp ce ceva asemănător hranei ar aparține celui de-al treilea.
- Naturale, dar nu necesare: aceste dorințe sunt înnăscute pentru oameni, dar nu trebuie să fie îndeplinite pentru fericirea lor sau pentru supraviețuirea lor. A dori să mănânce mâncare delicioasă atunci când unuia îi este foame este un exemplu de dorință naturală, dar nu necesară. Problema principală a acestor dorințe este că nu reușesc să crească substanțial fericirea unei persoane și, în același timp, necesită eforturi pentru a le obține și sunt dorite de oameni datorită credințelor false că acestea sunt de fapt necesare. Din acest motiv trebuie evitate.
- Nici naturale, nici necesare: aceste dorințe nu sunt înnăscute pentru oameni și nu sunt necesare pentru fericire sau sănătate; într-adevăr, sunt și nelimitate și nu pot fi îndeplinite niciodată. Dorințele de bogăție sau faimă ar intra în această categorie, iar astfel de dorințe trebuie evitate, deoarece în cele din urmă nu vor aduce decât disconfort.
Dacă nu urmăm decât dorințe naturale și necesare, atunci, potrivit lui Epicur, am putea atinge aponia și ataraxia și, prin urmare, cea mai înaltă formă de fericire.
Epicur a fost, de asemenea, un gânditor timpuriu în dezvoltarea noțiunii de dreptate ca un contract social. El a definit dreptatea ca un acord făcut de oameni să nu își facă rău reciproc. Ideea de a trăi într-o societate cu legi și pedepse este de a fi protejat de vătămare, astfel încât cineva să fie liber să urmărească fericirea. Din această cauză, legile care nu contribuie la promovarea fericirii umane nu sunt simple. El a dat propria versiune unică a eticii reciprocității, care diferă de alte formulări, subliniind minimizarea răului și maximizarea fericirii pentru sine și pentru ceilalți:
„Este imposibil să trăiești o viață plăcută fără să trăiești cu înțelepciune și bine și în mod corect, și este imposibil să trăiești cu înțelepciune și bine și just fără să trăiești o viață plăcută.”
(„just” însemnând să se prevină ca „o persoană să facă rău sau să fie rănită de alta”)
Epicureismul a încorporat o relatare relativ completă a teoriei contractului social, și în parte încearcă să abordeze problemele cu societatea descrisă în Republica lui Platon. Teoria contractului social stabilită de epicureism se bazează pe acordul reciproc, nu pe decretul divin.
Politica
Ideile epicureice asupra politicii nu sunt în acord cu alte tradiții filozofice, și anume tradițiile stoice, platoniste și aristotelice. Pentru epicureici, toate relațiile noastre sociale sunt o problemă despre modul în care ne percepem reciproc, despre obiceiuri și tradiții. Nimeni nu are în mod inerent o valoare mai mare sau este menit să domine pe altul. Asta deoarece nu există o bază metafizică pentru superioritatea unui fel de persoană, toți oamenii sunt făcuți din același material atomic și sunt, în mod natural, egali. Epicureicii descurajează de asemenea participarea politică și alte implicări în politică. Cu toate acestea, epicureicii nu sunt apolitici, este posibil ca o oarecare asociere politică să poată fi considerată benefică de către unii epicureici. Unele asociații politice ar putea duce la anumite beneficii pentru individ, care ar contribui la maximizarea plăcerii și la evitarea stresului fizic sau psihic.
Evitarea sau eliberarea de greutăți și frică este ideală pentru epicureici. În timp ce această evitare sau libertate ar putea fi realizată prin mijloace politice, Epicur a insistat asupra faptului că implicarea în politică nu o va elibera de frică și el a sfătuit împotriva unei vieți politice. De asemenea, Epicur a descurajat contribuția la societatea politică prin crearea unei familii, întrucât beneficiile unei soții și a copiilor sunt depășite de necazul pe care-l provoacă o familie. În schimb, Epicur a încurajat formarea unei comunități de prieteni în afara statului politic tradițional. Această comunitate de prieteni virtuoși s-ar concentra pe trebuirile interne și dreptate.
Cu toate acestea, epicureismul este adaptabil circumstanțelor, așa cum este abordarea epicureică a politicii. Aceleași abordări nu vor funcționa întotdeauna pentru protecția împotriva durerii și fricii. În unele situații, va fi mai benefic să aveți o familie, iar în alte situații va fi mai benefic să participați la politică. În ultimă instanță, epicureanului îi revine situația de a analiza circumstanțele proprii și de a lua orice măsuri corespunde situației.
Lasă un răspuns