Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona (cunoscut inițial ca Tratatul de reformă) este un acord internațional care modifică cele două tratate care formează baza constituțională a Uniunii Europene (UE). Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre ale UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acesta modifică Tratatul de la Maastricht (1992), cunoscut în formă actualizată sub denumirea de Tratatul privind Uniunea Europeană (2007) sau TUE, și Tratatul de la Roma (1957), cunoscut sub formă actualizată sub denumirea de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (2007) sau TFUE. De asemenea, modifică protocoalele atașate ale tratatelor, precum și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Modificările importante au inclus trecerea de la unanimitate la votul cu majoritate calificată în cel puțin 45 de domenii politice din Consiliul de Miniștri, o schimbare în calcularea unei astfel de majorități într-o nouă majoritate dublă, un Parlament European mai puternic formând o legislatură bicamerală alături de Consiliul de Miniștri în cadrul procedurii legislative ordinare, o personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea unui președinte pe termen lung al Consiliului European și a unui înalt reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Tratatul a impus, de asemenea, legea de drept a Uniunii, Carta drepturilor fundamentale, obligatorie din punct de vedere juridic. Pentru prima dată, tratatul a acordat statelor membre dreptul legal explicit de a părăsi UE și a stabilit o procedură prin care să facă acest lucru.

Scopul declarat al tratatului a fost „finalizarea procesului inițiat prin Tratatul de la Amsterdam [1997] și prin Tratatul de la Nisa [2001] în vederea sporirii eficienței și legitimității democratice a Uniunii și îmbunătățirii coerenței în acțiune”. Oponenții Tratatului de la Lisabona, cum ar fi fostul membru danez al Parlamentului European (europarlamentar) Jens-Peter Bonde, au susținut că va centraliza UE și va slăbi democrația „îndepărtând puterea” de electoratele naționale. Susținătorii afirmă că aduce mai multe controale și echilibre în sistemul UE, cu puteri mai puternice pentru Parlamentul European și un nou rol pentru parlamentele naționale.

Negocierile pentru modificarea instituțiilor UE au început în 2001, rezultând mai întâi în Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, care ar fi abrogat tratatele europene existente și le-ar fi înlocuit cu o „constituție”. Deși ratificat de majoritatea statelor membre, acest lucru a fost abandonat după ce a fost respins de 55% dintre alegătorii francezi la 29 mai 2005 și apoi de 61% dintre alegătorii olandezi la 1 iunie 2005. După o „perioadă de reflecție”, statele membre au fost de acord în schimb să mențină tratatele existente și să le modifice, să aducă în lege o serie de reforme prevăzute în constituția abandonată. Un tratat de „reformă” modificator a fost întocmit și semnat la Lisabona în 2007. Acesta a fost inițial intenționat să fi fost ratificat de toate statele membre până la sfârșitul anului 2008. Acest calendar a eșuat, în principal din cauza respingerii inițiale a tratatului în iunie 2008. de către electoratul irlandez, decizie care a fost anulată la un al doilea referendum în octombrie 2009, după ce Irlanda a obținut o serie de concesii legate de tratat.

(Semnarea Tratatului la Mănăstirea Jerónimos din Lisabona, Portugalia. )

Fundal

Necesitatea revizuirii cadrului constituțional al UE, în special în lumina aderării a zece noi state membre în 2004, a fost evidențiată într-o declarație anexată la Tratatul de la Nisa din 2001. Acordurile de la Nisa au pregătit calea pentru extinderea în continuare a Uniunii prin reformarea procedurilor de vot. Declarația Laeken din decembrie 2001 a angajat UE să îmbunătățească democrația, transparența și eficiența și a stabilit procesul prin care ar putea fi creată o constituție care vizează atingerea acestor obiective. Convenția europeană a fost înființată, prezidată de fostul președinte francez Valéry Giscard d’Estaing, și a primit sarcina de a consulta cât mai larg posibil în întreaga Europă, cu scopul de a produce un prim proiect de Constituție. Textul final al Constituției propuse a fost convenit în cadrul reuniunii la nivel înalt din 18-19 iunie 2004 sub președinția Irlandei.

Până la Tratatul de la Lisabona, UE nu avea nicio lege explicită care să respecte reglementările privind investițiile străine.

Constituția, după ce a fost agreată de șefii de guvern din cele 25 de state membre, a fost semnată la o ceremonie la Roma, la 29 octombrie 2004. Înainte de a putea intra în vigoare, însă, a trebuit să fie ratificată de fiecare stat membru. Ratificarea a luat diferite forme în fiecare țară, în funcție de tradițiile, aranjamentele constituționale și procesele politice din fiecare țară. În 2005, referendumurile organizate în Franța și Olanda au respins Constituția Europeană. În timp ce majoritatea statelor membre au ratificat deja Constituția Europeană (în special prin ratificare parlamentară, deși Spania și Luxemburg au organizat referendumuri), din cauza cerinței unanimității de modificare a tratatelor UE, a devenit clar că nu poate intra în legalitate. Acest lucru a dus la o „perioadă de reflecție” și la sfârșitul politic al Constituției europene propuse.

Impact

Impactul exact al tratatului asupra funcționării UE a lăsat multe întrebări deschise (incertitudini care au condus la apeluri la un nou tratat ca răspuns la criza economică de la sfârșitul anilor 2000). Atunci când este evaluat impactul său, cei mai mari câștigători de la Lisabona au fost Parlamentul, cu creșterea puterii sale, și Consiliul European. În primele luni de la Lisabona s-a înregistrat, fără îndoială, o schimbare a puterii și a conducerii de la Comisie, motorul tradițional al integrării, la Consiliul European cu noul său președinte cu normă întreagă și pe termen lung. Împărțirea dintre președinții Comisiei și a Consiliului European a implicat suprapunere, rivalitate potențială și compromisuri dificile, cum ar fi ambii președinți care participă la reuniunile la nivel înalt internațional, teoretic fiecare cu propriile responsabilități, dar inevitabil cu o zonă gri considerabilă. S-au așteptat ca posturile să fie combinate – așa cum este permis în noul tratat – în 2014, când au expirat cele două mandate ale acestora.

Parlamentul și-a folosit competențele mai mari în ceea ce privește legislația, dar și, de exemplu, în ceea ce privește numirea Comisiei pentru a obține privilegii suplimentare de la președintele Barroso și și-a folosit competențele bugetare ca un veto asupra modului în care ar trebui înființat Serviciul de acțiune externă. De asemenea, a aplicat noua sa putere asupra acordurilor internaționale pentru a bloca rapid acordul SWIFT de partajare a datelor cu SUA și a amenințat că va face acest lucru în urma unui acord de liber schimb cu Coreea de Sud.

Redistribuirea puterilor separate a fost afectată de procesul de ratificare. Ca și Comisia, Consiliul de Miniștri a pierdut, relativ, puterea din cauza Tratatului de la Lisabona. Dinamica sa s-a schimbat, de asemenea, întrucât statele membre și-au pierdut vetoul în mai multe domenii. În consecință, au trebuit să vină cu argumente mai puternice mai repede pentru a câștiga un vot. Președinția Consiliului, care continuă să se rotească între statele membre la fiecare șase luni, și-a pierdut influența: prim-ministrul țării în cauză nu mai prezidează Consiliul European, iar ministrul său de externe nu mai reprezintă UE extern (aceasta este acum făcut de Înaltul Reprezentant).

Funcționarea

Ca tratat de modificare, Tratatul de la Lisabona nu este destinat să fie citit ca un text autonom. Acesta constă dintr-o serie de amendamente la Tratatul privind Uniunea Europeană („Tratatul de la Maastricht”) și Tratatul de instituire a Comunității Europene („Tratatul de la Roma”), acesta din urmă redenumit „Tratat privind funcționarea Uniunii Europene” în proces . După cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, Tratatul privind Uniunea Europeană oferă o trimitere la Carta drepturilor fundamentale a UE, făcând din acel document obligatoriu din punct de vedere juridic. Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și Carta drepturilor fundamentale au, prin urmare, o valoare juridică egală și constituie temeiul juridic al Uniunii Europene.

Comisia a publicat un text consolidat (în fiecare limbă comunitară) care prezintă tratatele anterioare, astfel cum au fost revizuite de Tratatul de la Lisabona.

Carta drepturilor fundamentale

Cele cincizeci și cinci de articole din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră anumite drepturi politice, sociale și economice atât pentru cetățenii Uniunii Europene, cât și pentru rezidenți, în legislația UE. A fost elaborată de Convenția Europeană și proclamată solemn la 7 decembrie 2000 de Parlamentul European, Consiliul de Miniștri și Comisia Europeană. Cu toate acestea, statutul său juridic de atunci era incert și nu a avut efect juridic complet până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009.

În Tratatul respins de instituire a unei Constituții pentru Europa, carta a fost integrată ca parte a tratatului în sine. Cu toate acestea, în Tratatul de la Lisabona, carta este încorporată prin referință și are statut juridic fără a face parte din tratate. UE trebuie să acționeze și să legifereze în conformitate cu Carta, iar instanțele UE vor modifica legislația UE care o contravine. Carta se aplică numai statelor membre ale UE în ceea ce privește punerea în aplicare a legislației UE și nu extinde competențele UE dincolo de competențele sale definite în tratate.