Cu aproximativ un secol în urmă, William James, ale cărui concepții asupra minții umane au rivalizat doar cu cele ale lui Shakespeare și Freud, a produs o ipoteză cu adevărat surprinzătoare cu privire la natura emoției și a sentimentului. Luați în considerare cuvintele sale:
”Dacă ne pasionează o emoție puternică și apoi încercăm să extragem din conștiința noastră toate sentimentele simptomelor sale trupești, descoperim că nu ne-a mai rămas nimic, niciun „obiect al minții” din care poate fi constituită emoția, și că starea rece și neutră de percepție intelectuală este tot ce rămâne.”
Folosind ilustrații convingătoare, James a spus:
”Ce fel de emoție de teamă ar fi rămas dacă nu ar fi prezent sentimentul de bătăi accelerate ale inimii și nici de respirație superficială, nici de buze tremurânde, nici de membre slăbite, nici de carne de gâscă și nici de agitații viscerale, este destul de imposibil pentru mine să mă gândesc. Se poate evita starea de furie și se poate imagina lipsa oricărei zbateri în piept, a înroșirii feței, a dilatării a nărilor, a încleștării dinților, a oricărui impuls la o acțiune viguroasă, a contractării mușchilor picioarelor, și o respirație calmă și o față placidă?”
Cu aceste cuvinte, cu mult înaintea timpului său și a noastră, William James a evidențiat mecanismul esențial pentru înțelegerea emoției și sentimentului. Din păcate, și necaracteristic pentru el, această propunere a rămas atât de scurtă față de varietatea și complexitatea fenomenelor în cauză, încât a fost sursa unei controverse interminabile și uneori fără speranță.
Principala problemă pe care unii au văzut-o în viziunea lui James nu este atât eliberarea emoției, într-un proces care a implicat corpul, de toate lucrurile posibile, șocant pentru criticii săi, ci mai degrabă că a acordat puțină sau deloc greutate procesului de evaluare mentală a situației care provoacă emoția. Contul său funcționează bine pentru primele emoții care se experimentează în viață, dar nu abordează ceea ce lui Othello îi trece prin minte înainte de a dezvolta gelozie și mânie, sau cum a ajuns Hamlet să exprime corporal ceea ce va percepe ca dezgust, sau motivele întortocheate pentru care Lady Macbeth ar trebui să experimenteze extaz în timp ce își conduce soțul spre un atac criminal.
Aproape la fel de problematic a fost faptul că James nu a făcut nicio sugestie pentru un mecanism alternativ sau suplimentar care să genereze sentimentul care corespunde unui corp excitat datorită emoției. În viziunea lui, corpul este întotdeauna interpus în proces. Mai mult, James nu avea prea multe de spus despre posibilele roluri ale emoției în cunoaștere și comportament. Emoțiile nu sunt însă un lux. Ele joacă un rol în comunicarea semnificațiilor cu ceilalți, și pot juca și rolul de îndrumare cognitivă.
Pe scurt, James a postulat un mecanism de bază în care stimuli particulari din mediu excită, prin intermediul unui mecanism inflexibil stabilit, un model specific de reacție corporală. Nu a fost necesară evaluarea semnificației stimulilor pentru ca reacția să apară. Problemele nu au fost clarificate prin declarația sa lapidară: „Fiecare obiect care excită un instinct excită și o emoție.”
Cu toate acestea, în multe circumstanțe din viața noastră ca ființe sociale, știm că emoțiile noastre sunt declanșate numai după un proces mental evaluativ, voluntar, nonautomatic. Datorită naturii experienței noastre, o gamă largă de stimuli și situații a devenit asociată cu acei stimuli care sunt fixați în mod nativ să provoace emoții. Reacția la acea gamă largă de stimuli și situații poate fi filtrată printr-o evaluare interpusă. Și din cauza procesului de filtrare atent, evaluator, există loc pentru variații în amploarea și intensitatea tiparelor emoționale prestabilite; există, de fapt, o modulare a mecanismului de bază al emoțiilor. Mai mult, se pare că există alte mijloace neuronale pentru a atinge simțul corpului pe care James l-a considerat esența procesului emoțional.
Sursa: Antonio R. Damasio, Descartes’ Error
Lasă un răspuns