Apateia (greacă: ἀπάθεια; din a- „fără” și „patos”, „suferință” sau „pasiune”), în stoicism, se referă la o stare de spirit care nu este deranjată de patimi. Este tradus cel mai bine prin cuvântul echinimitate și nu prin indiferență. Sensul cuvântului apateia este cu totul diferit de cel al apatiei moderne, care are o conotație distinct negativă. Potrivit stoicilor, apateia a fost calitatea care a caracterizat înțelepciunea filosofică.
În timp ce Aristotel a susținut că virtutea trebuia să se regăsească în calea de mijloc justă dintre excesul și deficiența de emoție (metriopateia), stoicii au căutat eliberarea de toate pasiunile (apateia). Aceasta a însemnat eradicarea tendinței de a reacționa emoțional sau egotistic la evenimente externe, lucruri care nu pot fi controlate. Pentru stoici, a fost răspunsul rațional optim la lume, căci lucrurile nu pot fi controlate dacă sunt cauzate de voința altora sau de natură; numai propria voință poate fi controlată. Asta nu însemna o pierdere a sentimentului sau o dezacordare totală de lume. Stoicul care execută judecăți și acțiuni corecte (virtuoase) ca parte a ordinii mondiale experimentează mulțumire (eudaimonia) și sentimente bune (eupateie).
”Durerea este ușoară dacă părerea nu i-a adăugat nimic; … crezând că este ușoară, o vei face ușoară. Totul depinde de opinie; ambiție, lux, lăcomie, și înapoi la opinie. După părerea noastră suferim …. Deci, să câștigăm și calea victoriei în toate luptele noastre, – pentru că răsplata este … virtutea, statornicia sufletului și o pace câștigată pentru totdeauna.”
– Seneca, Epistole, lxxviii. 13-16
Pironismul urmărește, de asemenea, eradicarea sentimentelor tulburătoare care depind de credințele despre chestiuni inexistente și o moderare a sentimentelor bazată pe senzații, precum durerea. Termenul a fost adoptat ulterior de Plotinus în dezvoltarea sa a neoplatonismului, în care apateia era eliberarea sufletului de emoție obținută atunci când atinge starea purificată.
Termenul a trecut în învățătură creștină timpurie în care apateia însemna eliberarea de îndemnuri sau compulsii nesăbuite. Încă se folosește în acest sens în spiritualitatea creștină ortodoxă și mai ales în practica monahală.
Lasă un răspuns