Filozofia mediului este o tendință de gândire liberă, situată între filozofie, epistemologie și antropologie. Combină diferite școli de filosofie, cum ar fi ecologia umanistă, filosofia evoluției și umanismul de mediu. De asemenea, este o tendință culturală care are o influență în societate.
Curentul filosofic indicat sub denumirea de filosofie a evoluției a fost dezvoltat în anii ’70 de către ecologia umanistă (numită și umanismul de mediu sau evolutiv) și de către școala neo-darwiniană. Scopul său este evoluția pe termen lung a ființei vii complexe în mediul său universal, analizat prin expresia sa culturală umană.
Această tendință este unică pentru umanismul evoluționist cvasi-religios susținut de Julian Huxley, în special în timpul congresului fondator al IHEU (Uniunea Internațională Umanistă și Etică) în 1952.
Mai mult decât teoria științifică fundamentală a evoluției (în special neo-darwiniană, umanismul evolutiv, dezvoltat de Richard Dawkins și Stephen Jay Gould), este preocupată de nevoia omului de a-și adapta permanent atât organismul, cât și gândurile sale la mediul său universal. Iar de acolo, relația relativizată cu credința și incertitudinea, pentru că ideile umane evoluează și se transformă, ca și calitățile fizice, într-un proces universal de evoluție și îmbunătățire adaptivă în mediul lor. Dar aceasta nu presupune determinismul, genetic sau cultural, se referă la interactivitatea și reactivitatea evolutivă, parțial aleatoare, a ființei vii cu mediul său. Potrivit lui Marc Carl, „Omul trebuie să învețe în mod necesar să gestioneze aspectul insuficient și incertitudinea informațiilor pentru a se potrivi și a se dezvolta în interacțiunile sale relaționale cu mediul său, atât și fizic cât și cultural”. Într-un mediu universal, până la 90% necunoscut, această cunoaștere evolutivă încearcă să nu fie blocată în schemele și răspunsurile premature. Încurajează umilința în propuneri și îndrăzneala intuitivă în investigații. O gândire umanistă subiectivă încurajează ființele umane să-și ia în mod deliberat destinul în mâinile sale, în corelație atentă cu mediul său, știind că gândirea umană este una dintre cele mai impresionante manifestări ale ființei vii, ca agent de transformare a mediului și, prin urmare, nu numai a mediului înconjurător al Pământului. În ceea ce privește filosofia evoluției, gândirea colectivă organizată a omenirii și, în general, cultura sa evolutivă, apare ca o cheie a dezvoltării speciei noastre în mediul său universal și cheia unei modificări interactive semnificative, pe termen lung, din acest mediu. Este în principal un pas prospectiv.
Această tendință culturală pare să fi apărut deoarece conceptul de adaptare permanentă progresivă, care nu mai este apreciat doar prin aspectele sale științifice, a luat de asemenea o dimensiune metafizică (într-un sens al cercetării esenței umane), ceea ce încurajează în consecință analiza evoluția umană, un agent care poate modifica mediul înconjurător, în termeni filosofici. Posibilitățile și riscurile acestei evoluții, nedeterministe din cauza integrării sale într-un sistem viu complex dinamic, dau existenței umane și destinului un nou sens. Și a fi implicat într-o astfel de cunoaștere deschide un mod filosofic în care mințile curioase nu ar putea rata să avanseze mai devreme sau mai târziu, o modalitate care se bazează pe o metafizică regenerată, încurajându-ne să luăm înapoi într-un mod evolutiv conceptul original al lui Aristotel de fusis și substanța sa , și să căutăm cu instrumentele conceptuale moderne esența și simțul vieții noastre.
Sprijinit de filosofia evoluției, acest concept internațional care a apărut, a exprimat încă din anii 1970 un umanism evolutiv, extinderea tradiției naturaliste a filozofilor greci antici. Ecologia umanistă ne încurajează să înțelegem mai bine și să localizăm locul și destinul omenirii în mediul său în evoluție permanentă. Destinul uman este pus în perspectivă într-un context universal în care multe lucruri rămân de învățat. Pentru că încurajează fiecare om într-o responsabilitate în fața conștiinței sale, ecologia umanistă poate fi definită și ca voință de responsabilitate etică a omenirii civilizate, favorizând îmbunătățirea permanentă și fericirea sa, într-o interacțiune utilă cu mediul ei evolutiv, într-un mod benefic la fel de mult pentru o ființă umană, în special în ceea ce privește omenirea în general, și în simbioză comună cu biosaccesul lor local și global în evoluție. Aceasta contribuie la optimizarea societății umane în propriile interacțiuni și în interacțiunile sale cu biosaccesul, în special prin păstrarea echilibrului planetar al Pământului. Această solidaritate a întregii omeniri este necesară pentru a-și păstra mediul înconjurător, iar cea mai bună dezvoltare în acest mediu a inspirat o manifestare politică particulară a ecologiei umaniste, preluată în special de către oameni de stat, cum ar fi Jacques Chirac (Franța) sau Mohammed VI (Maroc) în întâlnirile din cadrul Națiunilor Unite.
Ecologia umanistă favorizează în mod natural adaptarea permanentă și cea mai bună dezvoltare posibilă a umanității și a ființei umane, într-un mediu universal nesigur în evoluție permanentă, cu o minte suficient de deschisă pentru a lua în considerare toate posibilitățile. În înțelegerea ecologică umanistă, este zadarnică dorința de a îngheța o schemă culturală arbitrară și de a alege echilibrul aparent și viitorul presupus al unui moment de evoluție. O adaptare permanentă evolutivă este necesară, atât biologic cât și mental. Asta necesită relativitate și o prudență în analiză. Conform acestui concept, pentru mintea umană, orice reprezentare aparține domeniului credinței, având în vedere incertitudinea relației omului cu universul și imperfecțiunea naturală a simțurilor sale de a-și reprezenta mediul și interacțiunile cu acest mediu; realitatea percepută de om fiind doar o reprezentare a realității, în special în omenire. Ecologia umanistă admite această relație relativizată cu credința, dar respinge orice formă finală și închizătoare, știind că nici un adevăr nu poate fi definitiv pentru mintea umană fără a-și suprima necesitatea naturală evolutivă. Această școală de gândire acceptă credința în prezent, din lipsă de ceva mai bun, dar dictează că trebuie să aveți grijă să verificați și să actualizați credințele.
Lasă un răspuns