Dualismul cartezian al lui Rene Descartes, reducționismul, și funcționalismul Hilary lui Putnam

Reducționismul face parte dintr-o mișcare în filosofia minții care contravine dualismului cartezian. Rene Descartes (1991) susține că ființele umane posedă un suflet (sau mintea în termeni moderni) destul de separat și calitativ diferit de corp:

Din însăși faptul că concepem în mod viu și clar natura naturii corpului și a sufletului ca fiind diferite, știm că în realitate ele sunt diferite și, în consecință, sufletul poate gândi fără corp. (pag. 99)

Argumentul reducționist se bazează pe ipoteza că sufletul / mintea poate fi redusă la trup, adică creierul produce mintea și, prin urmare, sufletul nu poate „gândi fără corp”. Reducționismul privește științele naturii în aceste condiții, de exemplu, biologia poate fi redusă la chimie prin faptul că reacțiile chimice se află în spatele vieții și a diferitelor sale manifestări. Și chimia poate fi redusă la fizică prin faptul că elementele fizice sunt constituenții moleculelor care interacționează în reacțiile chimice. Acest raționament ar implica faptul că stările mentale pot fi reduse la stările creierului, adică la procesele și structurile fizice sau neurologice ale creierului.

Refuzul reducționismului în filosofia minții este făcut de funcționaliștii – dintre care cel mai important este Hilary Putnam – care încearcă să salveze elementele dualismului cartezian în contextul materialismului modern (cf. Putnam, 1975, p. 436). Acesta este un compromis care nu este diferit de încercarea lui Parfit de a se extinde asupra conceptului Lockean al personalității. În esență, funcționalismul încearcă să mențină baza materialistă a reducționismului, fără a accepta pretenția acestuia din urmă de a avea o corespondență unu-la-unu între fizică și cea mentală. Putnam se îndreaptă în mod specific la problema durerii pentru a contesta ideea că stările mentale pot fi reduse la stările creierului. El respinge poziția reducționistă conform căreia durerea și suferința sunt inseparabile față de stările creierului care le concretizează:

Identificăm organismele ca și în durere […] pe baza comportamentului lor. Dar este un truism că asemănările în comportamentul a două sisteme sunt cel puțin un motiv pentru a suspecta asemănări în organizarea funcțională a celor două sisteme și un motiv mult mai slab pentru a suspecta asemănări în detaliile fizice reale. (1975, p. 436)

În acest moment, este important să subliniem semnificația termenului actual de „funcționalism” în renunțarea la reducționismul lui Putnam. Putnam subliniază funcția sau rolul stărilor mentale, cum ar fi suferința, mai degrabă decât substratul fizic sau instanțierea unei astfel de experiențe. În mintea lui Kelvin (și acesta este ceea ce Sartorius încearcă să nege), funcția suferinței este aceeași pentru Hari, ca și pentru orice ființă umană – chiar dacă Hari este un străin cu o structură fizică complet străină. Deși Putnam se referă la posibilele instanțe de suferință extraterestre, el încearcă să aducă funcționalismul mai aproape de casă și să îl facă mai relevant prin examinarea unei specii pământești:

Astfel, dacă putem găsi un predicat psihologic care poate fi aplicat în mod clar atât la mamifere, cât și la caracatiță (să zicem „foame”), dar al cărui „corelat” fizic-chimic este diferit în cele două cazuri, teoria creierului-stare s-a prăbușit . (Putnam, 1975, pp. 436-437)

Rolul foametei sau durerii într-o caracatiță este același cu rolul unor astfel de experiențe într-un om, dar să ne reamintim testul de rață: o caracatiță nu arată sau nu acționează ca o ființă umană. Indiferența față de durerea unor ființe structurale diferite, cum ar fi octopi sau extraterestrii, ne aduce înapoi la Descartes și originea dezbaterii dintre funcționalism și reducționism. Marele filosof francez a considerat animalele lipsite de suflete și, prin urmare, de capacitatea de a experimenta cu adevărat durerea sau suferința. El le-a văzut ca niște automate și chiar a făcut vivisecții (cf. Descartes, 1991, p. 81). Aceasta este cunoscută sub numele de doctrina lui Descartes a mașinii animal:

Nu explic sentimentul de durere fără referire la suflet. Din punctul meu de vedere, durerea există doar în înțelegere. Ceea ce vă explic sunt toate mișcările externe care însoțesc acest sentiment în noi; la animale, aceste mișcări se produc, și nu durerea în sens strict „(1991, p. 148)

Aceasta, în mod ironic, aduce reducționismul aproape de ideea foarte filozofică pe care au propus să o respingă: dualismul cartezian. Descartes a fost un dualist numai în ceea ce privește oamenii. El a fost perfect fericit cu reducerea animalelor la structura lor.

Referințe

• Descartes, Rene. (1991). The Philosophical Writings of Descartes. Vol. III. (A. Kenny et al. Trans.). Cambridge: Cambridge University Press.
• Putnam, Hilary. (1975). Mind, Language and Reality – Cambridge: Cambridge University Press.

Sursa: Vladimir Tumanov, Philosophy of Mind and Body in Andrei Tarkovsky’s Solaris, DOI: 10.3366/film.2016.0020, licența CC BY-NC 3.0. Traducere Nicolae Sfetcu