Moda cafelei s-a răspândit rapid în Paris în secolul 16, și multe cabarete și magazine alimentare celebre au început să o adauge la meniurile lor. Printre acestea au fost Tour d’Argent (Turnul de argint), care a fost deschisă pe Quai de la Tournelle în 1582, și a devenit rapid cel mai la modă restaurant din Paris. Încă mai este una dintre atracțiile principale pentru gurmanzi, păstrându-și reputația care a atras o serie de lideri mondiali, de la Napoleon la Edward VII, în interiorul său ciudat.
O altă tavernă care a adăugat cafeaua în meniu după Procope a fost Toboșarul regal, pe care Jean Ramponaux a înființat-o la Courtille des Porcherons și care a urmat lui Magny. Hanul său era în spiritul tavernelor, deși cafeaua era la loc de frunte pe meniu. A devenit cunoscut pentru excesele și viciile de joasă speță în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, care a fost un vizitator frecvent. Atât lumea din clasele superioare cât și oamenii de rând frecventau pivnița Ramponaux, mai ales cu ocayia unor orgii. Marie Antoinette a declarat o dată că a petrecut cele mai plăcute momente cu ocazia unui chef sălbatic la Toboșarul regal. Ramponaux a ajuns la modă la Paris, și numele lui a fost folosit ca marcă pentru mobilier, haine, și produse alimentare.
Popularitatea Toboșarului regal al lui Ramponaux lui Royal Drummer este atestată de o inscripție pe o imprimare timpurie arătând interiorul cafenelei.
Când cafenelele au început să răsară rapid în Paris, majoritatea au apărut în Palais Royal, „acea grădina a frumuseții, închisă pe trei laturi de trei niveluri de galerii,” pe care Richelieu a ridicat-o în 1636, sub numele de Palais Cardinal, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea. A devenit cunoscută ca Royal Palais în 1643; și la scurt timp după deschiderea Café de Procope a început să înflorească cu multe tarabe sau localuri atractive care serveau cafea, presărate printre alte magazine care au ocupat galeriile cu vedere la grădini.
Viața în cafenelele timpurii
Diderot vorbește în 1760, în Nepotul lui Rameau, despre viața și cei care frecventau una din cafenelele din Palais Royal, Regența (Café de la Régence):
„Pe orice vreme, ploaie sau nu, obișnuiam să merg la ora cinci seara să fac o tură în Palatul Regal …. Dacă vremea era prea rece sau prea umedă mă adăposteam în cafeneaua Regency. Mă amuzam uitandu-mă la cei care jucau șah. Nicăieri în lume nu se joacă șah la fel de abil ca la Paris și nicăieri în Paris ca în această cafenea; aici veți vedea pe Légal cel profund, pe Philidor cel subtil, pe Mayot cel solid; aici veți vedea cele mai uimitoare mutări, și veți asculta cele mai jalnice povestiri, pentru că dacă un om poate să fie în același timp un spiritual și un mare jucător de șah, precum Légal, el poate fi de asemenea un mare jucător de șah și un naiv trist, ca Joubert și Mayot.”
Începuturile cafenelei Regency sunt asociate cu legenda conform căreia Lefevre, un parizian, a începutsă vândă cafea pe străzile Parisului pe vremea când Procope deschidea cafeneaua sa în 1689. Povestea spune ca Lefevre mai târziu a deschis o cafenea în apropiere de Palatul Regal, vânzând-o în 1718 unui anume Leclerc care a numit-o Café de la Regence, în onoarea de regentului Orleans, un nume care încă se găsețte înscris deasupra porților.
(Cafeneaua Foy în Palais Royal, 1789 – Gravură de Bosredon)
Café de la Regence a dăinuit timp de peste două secole. Printre clienții săi au fost Philidor „cel mai mare teoretician al secolului al XVIII, mai bine cunoscut pentru șah decât pentru muzica lui”; Robespierre, al Revoluției, care a jucat o dată șah cu o fată deghizată în băiat, pentru viața iubitului ei; Napoleon, care a fost atunci remarcat mai mult pentru șah decât pentru înclinațiile sale imperiale; și Gambetta, a cărui voce tare, în general în dezbateri, a deranjat un jucător de șah atât de mult încât acesta a protestat pentru că nu putea să se concentreze asupra jocului. Voltaire, Alfred de Musset; Victor Hugo, Théophile Gautier, J.J. Rousseau, ducele de Richelieu, Marshall Saxa, Buffon, Rivarol, Fontenelle, Franklin și Henry Murger sunt nume încă asociate cu amintiri din această cafenea istorică: Marmontel și Philidor au jucat acolo jocul lor preferat, șah. Diderot spune în Memoriile sale că soția lui îi dădea în fiecare zi nouă cenți pentru a ajunge la cafenea. În acest loc a lucrat la Enciclopedia lui.
Șahul este astăzi încă la modă la Regence, deși jucătorii nu sunt precum foștii clienți, obligați să plătească cu ora mesele lor cu taxe suplimentare pentru lumânări plasate pe masa de șah. Café de la Régence în prezent este în strada St.-Honoré, dar își păstrează în mare măsură aspectul său din vremurile de demult.
Michelet, istoricul, ne-a dat o imagine scriptică rapsodică a cafenelelor pariziene din perioada regenței:
„Parisul a devenit o vastă cafenea. Conversația în Franța a fost la apogeu. Era mai putin elocvență și retorică decât în ’89. Cu excepția lui Rousseau, nu a existat niciun orator de citat. Fluxul intangibil de spirit era cât mai spontan posibil. Pentru această izbucnire spumantă nu există nicio îndoială că onoareaar trebui să fie atribuită în parte revoluției binevenite ale acelor vremuri, marelui eveniment care a creat noi obiceiuri, și chiar a modificat obiceiurile umane prin apariția cafelei.
Efectul său a fost incomensurabilă, nefiind micșorat și neutralizat așa cum este astăzi de influența brutală a tutunului. Ei prizau, dar nu fumau. Cabaretul a fost detronat, cabaretul josnic, unde, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, tinerii din oraș se destrăbălau în mijlocul butoaielor de vin în compania femeilor ușoare. Noaptea era mai puțin aglomerată de care. Mai puțini domni își găseau un loc de odihnă în jgheaburi. Magazinul elegant, unde se făcea conversație, un salon mai degrabă decât un magazin, și-a schimbat și înnobilat obiceiurile sale. Domnia cafelei este cea a cumpătării. Cafeaua, băutura sobrietății, un stimulent mental puternic, care, spre deosebire de băuturile spirtoase, crește claritatea și luciditatea; cafeaua, care suprimă vagile fantezii, dezvoltă imaginația, care din percepția realității aduce strălucirea și lumina soarelui adevărului; cafeaua anti-erotică….
Cele trei vârste ale cafelei sunt cele ale gândirii moderne; ele marchează gravele momente ale epocii strălucitoare a sufletului.
Cafeaua arabică este pionierul, chiar înainte de 1700. Frumoasele doamne pe care le vedeți în casele de modă Bonnard, sorbind din micile lor cești – s-au bucurat de aroma de cafea cea mai bună arabică. Și despre ce vorbesc ele? Despre Serai, Chardin, coafura Sultana, O mie și una de nopți (1704). Ele compară plictiseala de la Versailles cu paradisul Orientului.
Foarte curând, în 1710-1720, începe domnia cafelei indiene, abundentă, populară, relativ ieftină. Bourbon, insula franceyă indiană, unde cafeaua fusese cultivată, are parte brusc de o fericire nemaipomenită. Această cafea a terenurilor vulcanice acționează ca un exploziv în Regency și spiritul nou al lucrurilor. Această bruscă majoretă, acest râs al lumii vechi, aceste flash-uri copleșitoare ale spiritului, din care se revarsă versurile lui Voltaire, Scrierile persane, ne dau o anemică idee! Chiar și cărțile cele mai strălucite nu au reușit să prindă în paginile lor această pălaăvrăgeală aerisită, care vine, se duce, zboară insesizabil. Aceasta este ca spiritul naturii eterice unde, în O mie și una de nopți, vrăjitorul este închis în sticlă. Dar ce sticlă ar reyista la această presiune?
Lava de Bourbon, precum nisipul arab, a fost insuficientă față de cerere. Regența a recunoscut acest lucru și au dus cafeaua pe solul fertil al Antilelor. Cafeaua tare din Santo Domingo, plină, aspră, hrănitoare precum stimularea, susținută de populația adultă a acestei perioade, vârsta puternică a enciclopediei. A fost băută de Buffon, Diderot, Rousseau, a adăugat strălucire la stralucirea sufletelor, lumina sa la viziunea pătrunzătoare a profeților care s-au adunat în peștera lui Procope, care a văzut în spatele băuturii negre viitoarele raze din ’89. Danton, teribilul Danton, a băut mai multe cești de cafea înainte de a se urca la tribună. „Calul are nevoie de ovăz”, a spus el.”
Moda cafelei a popularizat utilizarea de zahăr, care a fost apoi cumpărat de la magazinul parfumierilor. Dufour spune că la Paris se folosea atât de mult zahăr în cafea încât „nu era altceva decât un sirop de apă înnegrită.” Doamnele aveau obiceiul să oprească trăsurile în fața cafenelelor din Paris și să bea cafea servită pe farfurii de argint.
În fiecare an se deschideau noi cafenele. Când au devenit atât de numeroase, și concurența a crescut atât de mult, a fost necesar să se inventeze noi atracții pentru clienți. Așa s-a născut café chantant, unde melodii, monologuri, dansuri, piese de teatru și farse mici (nu întotdeauna de cel mai bun gust) erau fost oferite adesea pentru distracție. Multe dintre aceste café chantant erau în aer liber de-a lungul lui Champs-Elysées. Pe vreme rea, Parisul oferea distracție amatorilor cu Eldorado, Alcazar d’Hiver, Scala, Gaieté, Concert du siècle XIXme, Folies Bobino, Rambuteau, Concert Européen, și nenumărate alte locuri de întâlnireunde se putea servi o ceașcă de cafea.
(Cafeneaua Mii de coloane în 1811 – Gravură de Bosredon)
Ca și în Londra, anumite cafenele s-au remarcat prin anumiți adepți, precum militari, studenți, artiști, negustori. Politicienii aveau cafenelele lor preferate. Spune Salvandy:
„Acestea erau senate în miniatură; aici puteau fi discutate probleme politice; dincolo se decidea pacea și războiul; în altă parte generali erau aduși în fața justiției… oratori distinși erau repudiați, miniștrii huiduiți pentru ignoranța lor, incapacitatea lor, perfidia lor, corupția lor. Cafeneaua este, în realitate, o instituție franceză; în ea găsim toate aceste agitații și mișcări ale oamenilor, necunoscute în tavernele englezești. Niciun guvern nu poate merge împotriva curentului cafenelelor. Revoluția a avut loc deoarece acestea erau pentru Revoluție. Napoleon a demisionat pentru că așa au vrut cafenelele. Restaurația a fost spulberată deoarece au înțeles Carta în mod diferit.„
În 1700 a apărut Portefeuille Galant, conținând conversațiile din cafenele.
Lasă un răspuns