Există două abordări majore ale individualizării teoriilor științifice, sintactice și semantice (concepțiile lingvistice și non-lingvistice). Din perspectiva lingvistică, cunoscută și sub numele de viziunea primită, teoriile sunt identificate cu fragmente de limbaje. În viziunea non-lingvistică, teoriile sunt identificate cu structuri extra-lingvistice, cunoscute ca modele. Pe versiunea puternică a abordării lingvistice, teoriile sunt identificate cu anumiți calculi sintactici formali, în timp ce, pe o lectură mai slabă, teoriile sunt analizate doar ca niște colecții de afirmații sau propoziții. În mod corespunzător, abordarea semantică puternică identifică teoriile cu familii de modele, în timp ce, pe o lectură mai slabă, concepția semantică schimbă doar focusul analitic și povara reprezentării, de la limbaj la modele.
Așa-numita perspectivă „sintactică” a teoriilor nu a fost pur sintactică pentru că era în concordanță cu și a făcut loc pentru viziunea că teoriile sunt interpretate ca niște cadre lingvistice. Această abordare, așa cum a fost dezvoltată de Rudolf Carnap (1939), a reunit concepția Duhem-Poincaré că teoriile sunt sisteme de ipoteze al căror scop final este salvarea fenomenelor și programul de formalizare Hilbert conform căruia teoriile (matematice) ar trebui reconstruite ca sisteme axiomatice formale. Avantajul prima facie al unei formalizări în stil Hilbert a unei teorii științifice este că ea stabilește o structură logică și identifică fără echivoc conținutul ei: teoria constă în setul de consecințe logice ale axiomelor sau ale ipotezelor fundamentale ale teoriei. Dar formalizarea nu exclude investigații de interpretare. De fapt, o caracterizare în stil Hilbert face posibilă circumscrierea clasei interpretărilor admisibile ale teoriei: ele sunt doar cele care satisfac axiomele ei. Ca atare, aceasta înseamnă o definiție implicită a predicatelor sale de bază. O definiție implicită este un fel de descriere nedeterminată: ea descrie o întreagă clasă de clase de entități care pot realiza structura logică a teoriei, așa cum este definită de axiome.
Cf. cu lucrarea lui Alfred Tarski în teoria modelului, clasa interpretărilor admisibile poate fi identificată cu clasa modelelor teoriei. Cu toate acestea, nu se poate lua în considerare o clasă de modele pur lingvistică – sau sintactică – la fel ca cea intenționată. Interpretarea intenționată este pusă în evidență prin aplicarea sistemului formal într-un anumit domeniu: ceea ce, de exemplu, face ca un anumit limbaj formal să fie o teorie a fenomenelor mecanice este faptul că găsește o interpretare în aceste fenomene. Cazul lui Carnap este destul de instructiv. El a considerat „calculul mecanicii” – o caracterizare axiomatică totală a mecanicii clasice – că ar putea fi interpretat prin reguli semantice astfel încât să devină o teorie fizică: una care afirmă „legi fizice”. Dar el a adăugat:
”relația dintre această teorie [adică teoria fizică interpretată a mecanicii clasice] și calculul mecanicii este în întregime analogă relației dintre geometria fizică și matematică. Diviziunea obișnuită în fizica teoretică și experimentală corespunde aproximativ distincției dintre calcul și sistemul interpretat”.
În ciuda calificării „aproximativ”, este clar și evident din text că Carnap a conceput interpretarea calculului (adică a teoriei) care trebuie făcută în momentul aplicării ei la fizic (și în special, lumea observabilă). În lumina acestui fapt, afirmația corectă a variantei puternice a vederii lingvistice ar trebui să fie aceea că teoriile sunt identificate cu limbje oficiale (calculi), a căror interpretare este fixată la punctul de aplicare.
Rezultatul este că, prin identificarea teoriilor cu limbaje oficiale, versiunea puternică a abordării lingvistice se desparte de teoria din conținutul intenționat:
”Pentru a fi sigur, pentru a putea pronunța o apreciere cu privire la aplicabilitatea unui anumit număr fizic dat, trebuie să ne confruntăm într-un fel sau altul cu observații și, în acest scop, este necesară o interpretare. Dar nu avem nevoie de o interpretare explicită a axiomelor, nici chiar de orice teoreme. Examinarea empirică a unei teorii fizice, dată sub forma unui calcul cu reguli de interpretare, nu se face prin interpretarea și înțelegerea axiomelor și apoi prin luarea în considerare a faptului dacă ele sunt adevărate pe baza cunoașterii noastre faptice”.
În schimb, Carnap a explicat: „să construim derivații în calcul cu premise care sunt propoziții singulare care descriu rezultatele observațiilor noastre și cu propoziții singulare pe care le putem testa prin observații ca concluzii” . Deci, regulile semantice trebuie să se aplice numai propozițiilor singulare ale calculului care se referă la observații și predicții. În ceea ce privește restul tezelor teoriei, „nu trebuie să detaliem explicit interpretarea lor pentru a putea construi derivarea [unei predicții] și a o aplica” .
Sursa: R. F. Hendry and Stathis Psillos, How to Do Things with Theories
Lasă un răspuns