Toma de Aquino a sintetizat gândirea aristotelică şi creştină într-un întreg aproape fără fisuri. Nu este o exagerare să spunem că fiecare filosof în următorii cinci sute de ani a stat în umbra lui.
La fel ca Aristotel, Aquino este un empiric în ambele sensuri ale termenului: el crede că toate materialele pentru cunoaștere provin din senzație și că toate justificările depind în cele din urmă de experiență. El este și existențialist, în sensul discutat în Glosar. În ciuda formulărilor sale adesea tehnice, Aquino își propune să ofere o relatare de bun simț a metafizicii și epistemologiei, așa cum a făcut Aristotel.
Declarația opiniilor lui Aquino asupra argumentului cosmologic pentru existența lui Dumnezeu, în forma sa cea mai crudă, decurge astfel:
- Totul trebuie să aibă o cauză.
- Trebuie să existe o primă cauză, adică o cauză care nu are ea însăși o cauză.
- Prima cauză este Dumnezeu.
Ca toate argumentele a posteriori – argumente din experiență – acesta are o problemă în trecerea de la (ii) la (iii). De ce să nu crezi că prima cauză sunt frații Jonas, sau o scoică? De ce ar trebui să credem că prima cauză mai există? Aquino însuși se confruntă cu aceste probleme. Astfel, un filozof de mai târziu, John Duns Scotus, susține că celebrele „cinci căi” ale lui Aquino ar putea dovedi existența a cinci ființe distincte.
- Ca un bun empirist al justificării, Aquino se angajează să dovedească existența lui Dumnezeu din experiență; el nu se poate sustrage obiecțiilor lui Duns Scotus. Cu toate acestea, Aquino nu crede că argumentul cosmologic este unul bun. Puteți vedea ce merge prost în premisele 1 și 2?
Aquino are și alte critici ale sale, critici care s-ar aplica chiar și celor mai sofisticate versiuni ale argumentului cosmologic. Acestea ne spun multe despre modul în care Aquino concepe cauzalitatea.
Gândurile lui Aquino aici i-au creat probleme cu stabilimentul. În 1277, la trei ani după moartea sa, părerile sale asupra argumentului cosmologic au fost condamnate. De ce?
Aquino despre eternitatea lumii
Să presupunem, în conformitate cu credința catolică, că lumea a avut un început în timp. Încă se pune întrebarea dacă lumea ar fi putut exista întotdeauna…
Dacă este imposibil ca ceva cauzat de Dumnezeu să fi existat întotdeauna, va fi așa fie pentru că Dumnezeu nu a putut face ceva care a existat întotdeauna, fie pentru că așa ceva nu a putut fi făcut, indiferent de capacitatea lui Dumnezeu de a-l realiza. În ceea ce privește prima motivație, toate părțile sunt de acord că, având în vedere puterea sa infinită, Dumnezeu ar fi putut face ceva care a existat întotdeauna. Rămâne de văzut, așadar, dacă se poate face ceva care a existat dintotdeauna.
Astfel, ar trebui să stabilim dacă există vreo contradicție între aceste două idei, și anume, a fi făcut de Dumnezeu și a fi existat întotdeauna. Și, oricare ar fi adevărul în această chestiune, nu va fi o erezie să spunem că Dumnezeu poate face ca ceva creat de el să fi existat întotdeauna. … Căci, dacă nu există nicio contradicție, ar trebui să admitem că Dumnezeu ar fi putut face ceva care a existat dintotdeauna, pentru că ar fi în mod clar derogator pentru omnipotența divină, care depășește orice gând și orice putere, să spunem că noi, creaturile, putem concepe ceva pe care Dumnezeu nu-l poate face.
În aceasta constă, așadar, întreaga întrebare: dacă a fi creat în întregime de Dumnezeu și a nu avea un început în timp sunt termeni contradictorii.
Că nu sunt contradictorii se poate arăta după cum urmează. Dacă sunt contradictorii, aceasta se întâmplă din unul sau ambele dintre aceste două motive: fie pentru că cauza agent trebuie să preceadă efectul în timp, fie pentru că neființa trebuie să precedă efectul în timp, pentru că spunem că ceea ce Dumnezeu urmează să fie din nimic.
În primul rând, ar trebui să arătăm că nu este necesar ca o cauză agent, în acest caz Dumnezeu, să preceadă în timp ceea ce el provoacă, dacă ar fi să vrea. Acest lucru poate fi arătat în mai multe moduri. În primul rând, nicio cauză care își produce instantaneu efectul nu precede în mod necesar efectul în timp. Dumnezeu, totuși, este o cauză care produce efecte nu prin mișcare ci instantaneu. Prin urmare, nu este necesar ca el să-și preceadă efectele în timp.
Prima premisă este dovedită inductiv din toate schimbările instantanee, cum ar fi, de exemplu, iluminarea și alte asemenea lucruri. Dar premisa poate fi dovedită și prin rațiune.
Căci, în orice clipă în care există un lucru, în acel moment el poate începe să acționeze, așa cum este clar în cazul tuturor lucrurilor care vor fi din generare: chiar în clipa în care există foc, focul încălzește. Dar într-o acțiune instantanee, începutul și sfârșitul acțiunii sunt simultane, într-adevăr identice, așa cum este clar în cazul tuturor lucrurilor indivizibile. Prin urmare, în orice moment există un agent care produce instantaneu un efect, poate exista și sfârșitul acțiunii sale. Sfârșitul acțiunii este însă simultan cu lucrul realizat. Prin urmare, nu există contradicție dacă presupunem că o cauză care produce instantaneu un efect nu precede efectul său în timp. O contradicție se produce dacă respectiva cauză implicată este una care își produce efectele prin mișcare, deoarece începutul mișcării precede în timp sfârșitul mișcării. Deoarece oamenii sunt obișnuiți să ia în considerare tipul de cauză care produce efecte prin mișcare, ei nu înțeleg cu ușurință că o cauză agent poate să nu reușească să-și preceadă efectul în timp, și astfel, având o experiență limitată, fac cu ușurință o generalizare falsă.
Mai mult, dacă, dată fiind o cauză, efectul ei nu există și imediat, aceasta se poate întâmpla numai pentru că lipsește ceva complementar acelei cauze: cauza completă și lucrul cauzat sunt simultane. Lui Dumnezeu, însă, nu îi lipsește niciodată nici un fel de cauză complementară pentru a produce un efect. Prin urmare, în orice clipă în care Dumnezeu există, la fel pot fi și efectele sale și, prin urmare, Dumnezeu nu trebuie să preceadă efectele sale în timp.
Aquino distinge aici între o cauză care își produce efectul prin mișcare și una care face acest lucru instantaneu. Acestea le putem numi cauze orizontale și, respectiv, verticale. O cauză orizontală își produce efectul în timp, deoarece tragerea cu o armă produce moartea. O cauză verticală își produce efectul concomitent, deoarece soarele produce lumină. Lumea prezintă ambele feluri de cauze, pentru Aquino; după cum vom vedea, el continuă să-l numească pe Dumnezeu cauza primară a tuturor ființelor, sau esse (cauza verticală), iar creaturile, cauze secundare (cauzele verticale și orizontale).
Sursa: Walter Ott & Alex Dunn, Modern Philosophy, licența CC BY-NC-SA 3.0. Traducere și adaptare de Nicolae Sfetcu
Articol oferit sub licența CC BY-NC-SA 3.0.
Lasă un răspuns