Home » Articole » Articole » Societate » Filozofie » Adevărat și fals în logica filozofică

Adevărat și fals în logica filozofică

postat în: Filozofie 0

Elementele (adică, obiecte, lucruri) pot exista și în alte lumi posibile decât cea reală. De asemenea, atributele (adică, proprietăți și relații) pot fi incluse în lumile posibile, altele decât cea reală. Să luăm în considerare orice element selectat arbitrar și orice atribut selectat arbitrar; și să le numim, respectiv, E și A. Atunci, putem defini „adevărul” și „falsitatea”, după cum urmează:

(I) este adevăratE are A dacă și numai dacă E are A;

(II) este falsE are A dacă și numai dacă nu suntem în situația în care E are A.

Aceste definiții ne spun, de exemplu, că dacă prin E” se îmțelege România și „A” reprezintă proprietatea de a face parte din Uniunea Europeană, atunci

Este adevărat că România face parte din Uniunea Europeană, dacă și numai dacă România face parte din Uniunea Europeană

și

Este fals că România face parte din Uniunea Europeană, dacă și numai dacă nu suntem în situația în care România să facă parte din Uniunea Europeană.

Aceste definiții sunt în acord cu afirmația lui Aristotel, făcută în urmă cu mai mult de două mii de ani, respectiv:

”Pentru a spune despre ce este că nu este sau despre ce nu este că, este fals, în timp ce a spune despre ceea ce este că este, și despre ceea ce nu este că nu este, este adevărat.”

– Aristotel, Metafizica.

Observații cu privire la aceste definiții:

  1. Cu toate că citatul din Aristotel sugerează că este o persoană care spune ce e adevărat sau fals (purtătorul valorilor de adevăr), afirmațiile de la (a) și (b) lasă deschisă întrebarea cu privire la ce este ceea ce este adevărat sau fals. Nu există nicio îndoială că spunerea, împreună cu crederea, presupunerea, etc., sunt printre lucrurile care pot fi adevărate sau false. Dar, mulți filozofi contemporani preferă să spună că afirmațiile primare sunt cele care au proprietățile de adevăr sau falsitate (adică, afirmațiile primare sunt cele care sunt purtătoare ale valorilor de adevăr), și susțin că lucrurile pe care persoanele le spun, cred, presupun, etc, sunt adevărate sau false doar atunci când afirmațiile pe care le spun, cred, sau susțin, etc, sunt adevărate sau false. O afirmație trebuie să se distingă de diferitele propoziții pe care vorbitorii le pot utiliza pentru a exprima, în același mod în care un număr trebuie să să se distingă de diferitele numere care pot fi folosite pentru a-l exprima. Dacă notăm cu litera „P” propoziția E are F, putem modifica (a) și (b) astfel:
    1. Propoziția P (că E are F) este adevărată dacă și numai dacă E are F; și
    2. Propoziția P (că E are F) este falsă dacă și numai dacă nu suntem în situația în care E are F.
  2. Definirea, în (II) și (b), a condițiilor în care propoziția că E are F este falsă, permite două astfel de condiții: posibila stare de lucruri în care elementul E există dar nu reușește să aibă atributul F; și posibila stare de lucruri în care elementul E nu există. Întrucât un atribut poate fi pretins de un element dintr-o lume posibilă numai dacă acel element există în acea lume posibilă, eșecul unui element de a exista într-o lume posibilă dată implică faptul că nu are niciun atribut în acea lume.
  3. Strict vorbind, definirea noastră – și a lui Aristotel – a ceea ce este pentru ca o propoziția să fie adevărată sau falsă, se aplică numai propozițiilor care atribuie proprietăți elementelor. Dar este destul de ușor de extins pentru a face față și la acele propoziții care atribuie relații la două sau mai multe elemente. Putem lucra cu așa-numitele atribute ”două-locuri” (de exemplu, relații doar între două elemente), după cum urmează: în cazul în care P este o propoziție, E1 și E2 sunt elemente, iar R este atributul de două locuri (relație), care P afirmă că există între E1 și E2, atunci P este adevărată dacă și numai dacă E1 și E2 sunt în relația R, și P este falsă dacă și numai dacă nu este cazul ca E1 și E2 sunt în relația R. Și afirmațiile cu valoare de adevăr pentru alte propoziții relaționale care implică trei sau mai multe elemente pot fi construite la fel. În mod alternativ, putem lucra cu propoziții relaționale subliniind faptul oricând un element E1 este într-o relație R cu unul sau mai multe alte elemente, E2, E3, etc, se poate spune că E1 are proprietatea relațională de a sta în acea relație cu E2, E3, etc. (tranzitivitate). Și din moment ce proprietățile relaționale sunt proprietăți, afirmația directă dată în (I) și (II) este suficientă.
  4. Afirmația de adevăr adoptată aici a fost descrisă ca „Teoria Corespondentă”, „Teoria Realistică”, sau chiar „Teoria Simplă” a adevărului. Practic, se spune că o propoziție, P, este adevărată dacă și numai dacă (posibila) stare de lucruri, de exemplu E are A, este așa cum P afirmă că este. Acesta definește „adevărul” ca o proprietate pe care propozițiile o au doar atunci când „corespund” la (posibilele) stări de lucruri a căror existență le susțin. Este o teorie „realistă” a adevărului, în măsura în care face adevărată o proprietate reală sau obiectivă a propozițiilor, adică nu este ceva subiectiv, ci o funcție a ceea ce starea de lucruri există într-adevăr, în lumea acesta sau că altă lume posibilă. Și este o teorie „simplă” de adevăr în măsura în care este conformă cu intuițiile simple, pe care majoritatea dintre noi – înainte de a încerca să obținem intuiții prea sofisticate cu privire la astfel de probleme – le are despre condițiile de a spune că ceva este adevărat sau fals.
  5. Dacă pare unora că această teorie este prea simplă și nu suficient de profundă, acest lucru se datorează, probabil, faptului că în aparență este ușor de confundat întrebarea „Care sunt condițiile de adevăr și falsitate?” cu întrebarea „Care sunt condițiile pentru cunoașterea de către noi a adevărului și falsității?” Nu este surprinzător, în consecință, că pretinșii rivali cel mai frecvent favorizați ai Teoriei Corespondente sunt așa-numitele Teorii ale Coerențe și Pragmatimului Adevărului. Susținătorii acestor teorii tind să nege sau să ignore distincția între o propoziție adevărată și o propoziție despre care se știe cî este adevărată. Este posibil să acceptăm pretenția teoreticienilor coerenței că o modalitate de a ajunge să se știe ce propoziții sunt adevărate este de a determina care dintre ele se sincronizează cu restul credințelor pe care le considerăm adevărate. Și putem accepta, de asemenea, afirmația pragmatiștilor că o modalitate de a ajunge să se știe ce propoziții sunt adevărate este de a determina care dintre ele se dovedește utilă sau practică pentru a crede. Dar, în același timp, e bine de subliniat faptul că nicio revendicare nu garantează identificarea adevărului cu coerența sau a adevărului cu utilitatea practică. Mai mult, ambele teorii sunt parazitare pe teoria „simplă” a adevărului. Pragmaticii afirmă că anumite ipoteze sunt utile; teoreticienii coerenței afirmă că anumite seturi de credințe sunt coerente. Cu toate acestea, astfel, fiecare face implicit o revendicare la adevărul simplu al acestor propoziții. Conceptul de adevăr simplu, se pare, nu este ușor de eliminat. Chiar și cei care ar dori cel mai mult să îl evite nu pot face acest lucru.

Traducere și adaptare din Lumi posibile, de Raymond Bradley și Norman Swartz

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *