În noaptea de 23 mai 1987, Kenneth Parks, un canadian de 23 de ani, cu o soție, o fetiță și cu datorii mari la jocuri de noroc, s-a dat jos din pat, s-a urcat în mașina lui și a condus 15 mile până la casa părinţilor soţiei sale din suburbiile Toronto. Acolo, i-a atacat cu un cuțit, ucigându-și soacra și rănind grav pe socrul său. Parks a condus apoi la o secție de poliție și a intrat în clădire, ridicându-și mâinile însângerate și spunând: „Cred că am ucis niște oameni… mâinile mele”. Polițiștii l-au arestat și l-au dus la un spital, unde chirurgii i-au reparat mai multe tăieturi adânci la mâini. Abia atunci poliția a descoperit că el și-a atacat într-adevăr socrii.
Parks a susținut că nu își amintește nimic despre crimă. A spus că și-a amintit că a dormit în patul lui, apoi s-a trezit în secția de poliție cu mâinile însângerate, dar nimic între ele. Apărarea sa a fost că a adormit în timpul întregului incident și nu era conștient de acțiunile sale (Martin, 2009). (1)
Deloc surprinzător, nimeni nu a crezut la început această explicație. Cu toate acestea, investigațiile ulterioare au stabilit că avea o lungă istorie de somnambulism, nu avea niciun motiv pentru crimă și, în ciuda încercărilor repetate de a-l da de gol în numeroase interviuri, el a fost complet consecvent în povestea sa, care se potrivea și cu cronologia evenimentelor. Parks a fost examinat de o echipă de specialiști în somn, care a descoperit că tiparul undelor cerebrale care au apărut în timpul somnului era foarte anormal (Broughton, Billings, Cartwright și Doucette, 1994). (2) Specialiștii au concluzionat în cele din urmă că somnambulismul, probabil precipitat de stresul și anxietatea din cauza problemelor sale financiare, a fost cea mai probabilă explicație a comportamentului său aberant. De asemenea, au fost de acord că o astfel de combinație de factori de stres este puțin probabil să se întâmple din nou, așa că nu era probabil să sufere un alt astfel de episod violent și probabil că nu era un pericol pentru alții. Având în vedere această combinație de probe, juriul l-a achitat pe Parks de acuzații de crimă și agresiune. A ieşit din sala de judecată un om liber (Wilson, 1998). (3)
Conștiința este definită drept conștientizarea noastră subiectivă despre noi înșine și despre mediul nostru (Koch, 2004). (4) Experiența conștiinței este fundamentală pentru natura umană. Știm cu toții ce înseamnă să fii conștient și presupunem (deși nu putem fi niciodată siguri) că alte ființe umane își experimentează conștiința în mod similar cu felul în care noi o experimentăm pe a noastră.
Studiul conștiinței a fost mult timp important pentru psihologi și joacă un rol în multe teorii psihologice importante. De exemplu, teoriile personalității lui Sigmund Freud au diferențiat între aspectele inconștiente și cele conștiente ale comportamentului, iar psihologii din zilele noastre fac diferența între comportamentele automate (inconștiente) și controlate (conștiente) și între memoria implicită (inconștientă) și cea explicită (conștientă) (Petty, Wegener, Chaiken și Trope, 1999; Shanks, 2005). (5)
Unii filozofi și practici religioase susțin că mintea (sau sufletul) și corpul sunt entități separate. De exemplu, filozoful francez Rene Descartes (1596-1650) a fost un susținător al dualismului, ideea că mintea, o entitate nematerială, este separată (deși conectată la) corpul fizic. Spre deosebire de dualiști, psihologii cred că conștiința (și, prin urmare, mintea) există în creier, nu separat de acesta. De fapt, psihologii cred că conștiința este rezultatul activității numeroaselor conexiuni neuronale din creier și că experimentăm diferite stări de conștiință în funcție de ceea ce face creierul nostru în prezent (Dennett, 1991; Koch & Greenfield, 2007). (6)
Studiul conștiinței este, de asemenea, important pentru întrebarea psihologică fundamentală referitoare la prezența liberului arbitru. Deși putem înțelege și credem că unele dintre comportamentele noastre sunt cauzate de forțe care sunt în afara conștientizării noastre (adică, inconștiente), totuși credem că avem control asupra majorității comportamentelor noastre și suntem conștienți că ne angajăm. A descoperi că noi, sau chiar altcineva, s-a angajat într-un comportament complex, cum ar fi conducerea unei mașini și cauzarea unor vătămări grave altora, fără a fi deloc conștienți de acțiunile respective, este atât de neobișnuit încât poate să fie șocant. Și totuși, psihologii sunt din ce în ce mai siguri că o mare parte din comportamentul nostru este cauzată de procese de care nu suntem conștienți și asupra cărora avem puțin sau deloc control (Libet, 1999; Wegner, 2003). (7)
Experiența noastră de conștiință este funcțională deoarece o folosim pentru a ne ghida și controla comportamentul și pentru a gândi logic la probleme (DeWall, Baumeister și Masicampo, 2008). (8) Conștiința ne permite să planificăm activități și să ne monitorizăm progresul către obiectivele pe care ni le-am propus, stabilite pentru noi înșine. Iar conștiința este fundamentală pentru simțul nostru al moralității – credem că avem liberul arbitru de a efectua acțiuni morale evitând în același timp comportamentele imorale.
Dar, în unele cazuri, conștiința poate deveni aversivă, de exemplu atunci când devenim conștienți că nu ne ridicăm la nivelul propriilor obiective sau așteptări sau când credem că alți oameni ne percep negativ. În aceste cazuri, ne putem angaja în comportamente care ne ajută să scăpăm din conștiință, de exemplu prin consumul de alcool sau alte droguri psihoactive (Baumeister, 1998). (9)
Deoarece creierul variază în ceea ce privește nivelul actual și tipul de activitate, conștiința este tranzitorie. Dacă bem prea multă cafea sau bere, cofeina sau alcoolul influențează activitatea din creier, iar conștiința noastră se poate schimba. Când suntem anesteziați înainte de o operație sau avem o comoție după o lovitură în cap, ne putem pierde complet conștiința ca urmare a modificărilor activității creierului. De asemenea, ne pierdem conștiința atunci când dormim și tocmai cu această stare alterată de conștiință începem capitolul nostru.
Note
1. Martin, L. (2009). Can sleepwalking be a murder defense? Sleep Disorders: For Patients and Their Families. Retrieved from http://www.lakesidepress.com/pulmonary/Sleep/sleep-murder.htm
2. Broughton, R. J., Billings, R., Cartwright, R., & Doucette, D. (1994). Homicidal somnambulism: A case report. Sleep: Journal of Sleep Research & Sleep Medicine, 17(3), 253–264.
3. Wilson, C. (1998). The mammoth book of true crime. New York, NY: Robinson Publishing.
4. Koch, C. (2004). The quest for consciousness: A neurobiological approach. Englewood, CO: Roberts & Co.; Koch, C., & Greenfield, S. (2007). How does consciousness happen? Scientific American, 76-83.
5. Petty, R., Wegener, D., Chaiken, S., & Trope, Y. (1999). Dual-process theories in social psychology. New York, NY: Guilford Press; Shanks, D. (2005). Implicit learning. In K. Lamberts (Ed.), Handbook of cognition (pp. 202–220). London, England: Sage.
6. Dennett, D. C. (1991). Consciousness explained. Boston, MA: Little, Brown and Company; Koch, C., & Greenfield, S. (2007). How does consciousness happen? Scientific American, 76–83.
7. Libet, B. (1999). Do we have free will? Journal of Consciousness Studies, 6, 8(9), 47–57; Wegner, D. M. (2003). The mind’s best trick: How we experience conscious will. Trends in Cognitive Sciences, 7(2), 65–69.
8. DeWall, C., Baumeister, R., & Masicampo, E. (2008). Evidence that logical reasoning depends on conscious processing. Consciousness and Cognition, 17(3), 628.
9. Baumeister, R. (1998). The self. In The handbook of social psychology (4th ed., Vol. 2, pp. 680–740). New York, NY: McGraw-Hill.
Sursa: The Saylor Foundation, Introduction to Psychology, licența CC BY-NC-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu
Lasă un răspuns