Culoarea în artă

Culoarea este elementul cel mai proeminent al designului și este unul dintre cele mai puternice și totuși subiective elemente din artă. Transcendentalistul american din secolul al XIX-lea, Ralph Waldo Emerson, a remarcat această calitate subiectivă a culorii atunci când a scris: „natura poartă întotdeauna culorile spiritului”[1]. Ideile despre culoare pot fi grupate în trei mari categorii: istoria culorii, fizica culorii și percepția culorii.

Cea mai veche utilizare a culorii a fost limitată la tipurile de pigmenți sau agenți de colorare care puteau fi găsiți în mediul local: ocru (galben-maroniu) din diferite culori ale pământului, negru și gri din cenușă și lemn ars sau cărbune, roșu și galben din minerale, plante și insecte. Pictorii paleolitici din peșteri au folosit aceste materiale pentru picturile lor murale. Pe lângă pigmenții naturali, egiptenii antici au format pigmenți sintetici, cum ar fi sticla pulverizată, pentru a crea albastrul egiptean, o nuanță distinctivă folosită pe statui, ziduri și monumente. În Imperiul Roman, o formă rară de violet era extrasă dintr-un anumit tip de melc și, datorită rarității sale, era folosită în principal pentru veșmintele regale. În timpul Renașterii, un albastru intens era obținut dintr-o piatră prețioasă fin măcinată, lapis lazuli.

Egiptenii asociau culorile cu zeii; zeul Amon avea pielea albastră, iar Osiris avea verde. Grecii antici au adoptat o abordare mai științifică a culorii. Filosoful grec antic Empedocle credea că culorile se încadrează în patru categorii: alb/deschis, negru/închis, galben și roșu. Chinezii antici asociau culoarea cu cele cinci elemente predate în fizica tradițională: apă (negru), metal (alb), lemn (verde), pământ (galben) și foc (roșu). Într-o serie de tradiții asiatice, negrul este culoarea cerului, iar albul este culoarea morții sau a doliului. În cultura occidentală, lucrurile stau invers.

Ideile moderne despre culoare au fost mult rafinate începând cu secolul al XV-lea de către arhitectul și teoreticianul artei Leon Battista Alberti (1404-1472, Italia). În tratatul său Della pittura (Despre pictură), publicat în 1435, Alberti afirma:

„Prin amestecarea culorilor se nasc infinite alte nuanțe, dar există doar patru culori adevărate din care se pot crea tot mai multe alte tipuri de culori. Roșul este culoarea focului, albastrul aerului, verdele apei și griul pământului… albul și negrul nu sunt culori adevărate, ci sunt modificări ale altor culori.”[2]

Pornind de la acest cadru timpuriu, alții au făcut descoperiri suplimentare.

Figura 2.48 | Prismă

Termenul „culoare” descrie senzația cauzată de variațiile lungimii de undă și ale intensității luminii pe măsură ce interacționează cu ochiul uman. Lumina vizibilă este mica porțiune a spectrului electromagnetic care poate fi văzută de oameni. Când lumina albă a soarelui trece printr-o prismă, aceasta este refractată în culorile curcubeului, de la roșu, portocaliu, galben, verde și albastru până la violet. (Figura 2.48)

Note

[1] C. A. Bartol, Ralph Waldo Emerson: A Discourse in West Church (Boston, Mass: A. Williams & Co., 1882), 14.

[2] Leon Battista Alberti, On Painting, trans. John R. Spencer (New Haven, Connecticut: Yale University Press, 1956), 49-50.

Sursa: Sachant, Pamela; Blood, Peggy; LeMieux, Jeffery; and Tekippe, Rita, „Introduction to Art: Design, Context, and Meaning” (2016). Fine Arts Open Textbooks. 3. https://oer.galileo.usg.edu/arts-textbooks/3, licența CC BY-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu