Einstein vs. Lorentz și Poincaré în teoria eterului lui Lorentz

Echivalența masă-energie

A fost derivată de Einstein (1905) ca o consecință a principiului relativității, că inerția energiei este de fapt reprezentată de E/c², dar, spre deosebire de lucrarea lui Poincaré din 1900, Einstein a recunoscut că materia însăși pierde sau câștigă în timpul emisiei sau absorbției. Deci masa oricărei forme de materie este egală cu o anumită cantitate de energie, care poate fi transformată în și convertită din alte forme de energie. Aceasta este echivalența energetică a masei, reprezentată de E = mc². Așadar, Einstein nu a trebuit să introducă mase „fictive” și, de asemenea, a evitat problema mișcării perpetue, deoarece, potrivit lui Darrigol, paradoxul radiațiilor Poincaré poate fi rezolvat pur și simplu prin aplicarea echivalenței lui Einstein. Dacă sursa de lumină pierde masa în timpul emisiei de către E/c², contradicția din legea impulsului dispare fără a fi nevoie de nici un efect de compensare în eter.

Similar cu Poincaré, Einstein a concluzionat în 1906 că inerția energiei (electromagnetice) este o condiție necesară pentru ca teoremei centrului de masă să fie validă în sisteme în care câmpurile și materia electromagnetică acționează una asupra celeilalte. Bazat pe echivalența energetică în masă, el a arătat că emisia și absorbția radiației em și, prin urmare, transportul inerției, rezolvă toate problemele. Cu această ocazie, Einstein s-a referit la lucrarea lui Poincaré din 1900 și a scris:

”Deși opiniile formale simple, care trebuie îndeplinite pentru a dovedi această afirmație, sunt deja conținute în principal într-o lucrare a lui H. Poincaré, din motive de claritate, nu mă voi baza pe această lucrare.”

De asemenea, respingerea de Poincaré a principiului reacției din cauza încălcării legii de conservare în masă poate fi evitată prin E = mc² al lui Einstein, deoarece conservarea în masă apare ca un caz special al legii conservării energiei.

Relativitatea generală

Încercările lui Lorentz și Poincaré (și alte încercări ca cele ale lui Abraham și Gunnar Nordström) de a formula o teorie a gravitației au fost înlocuite de teoria relativității generale a lui Einstein. Această teorie se bazează pe principii cum ar fi principiul echivalenței, principiul relativității, principiul covarianței generale, mișcarea geodezică, covarianța locală Lorentz (legile relativității speciale se aplică local pentru toți observatorii inerțiali) și ideea că curbură spațială este creată de stres-energie în spațiutimp.

În 1920, Einstein a comparat eterul lui Lorentz cu „eterul gravitațional” al relativității generale. El a spus că imobilitatea este singura proprietate mecanică de care eterul nu a fost privat de Lorentz, dar, contrar eterului luminifer și lui Lorentz, eterul relativității generale nu are nicio proprietate mecanică, nici măcar imobilitate:

”Eterul teoriei generale a relativității este un mediu care este el însuși lipsit de toate calitățile mecanice și cinematice, dar ajută la determinarea evenimentelor mecanice (și electromagnetice). Ceea ce este fundamental nou în eterul teoriei generale a relativității, spre deosebire de eterul lui Lorentz, constă în faptul că starea primului este în orice loc determinată de legăturile cu materia și starea eterului în locurile învecinate, care sunt supuse legii sub formă de ecuații diferențiale; întrucât starea eterului lorentzian în absența câmpurilor electromagnetice este condiționată de nimic altceva în afara lui însuși și este peste tot aceeași. Eterul teoriei generale a relativității este transmutat conceptual în eterul Lorentz dacă înlocuim constantele pentru funcțiile spațiului care descriu pe primul, ignorând cauzele care îi condiționează starea. Astfel, putem spune, de asemenea, cred, că eterul teoriei generale a relativității este rezultatul eterului lorentzian, prin relativizare.”