În politică, fericirea ca ideal de îndrumare este exprimată în Declarația de Independență a Statelor Unite din 1776, scrisă de Thomas Jefferson, ca drept universal la „căutarea fericirii”. Acest lucru pare să sugereze o interpretare subiectivă, dar una care, totuși, depășește emoțiile simple. De fapt, această discuție se bazează adesea pe presupunerea naivă că cuvântul fericire a însemnat același lucru în 1776 ca și astăzi. De fapt, fericirea a însemnat „prosperitate, belșug, bunăstare” în secolul al XVIII-lea.
Măsurile de sănătate comune ale pieței, cum ar fi PIB și PNB, au fost utilizate ca măsură a politicii de succes. În medie, națiunile mai bogate tind să fie mai fericite decât națiunile mai sărace, dar acest efect pare să se diminueze cu bogăția. Acest lucru a fost explicat prin faptul că dependența nu este liniară, ci logaritmică, adică aceeași creștere procentuală a PNB produce aceeași creștere a fericirii pentru țările bogate, ca și pentru țările sărace. Din ce în ce mai mult, economiștii academici și organizațiile economice internaționale susțin și dezvoltă tablouri multidimensionale care combină indicatori subiectivi și obiectivi pentru a oferi o evaluare mai directă și explicită a bunăstării umane. Activitatea lui Paul Anand și a colegilor îi ajută să sublinieze faptul că există mulți contribuitori diferiți la bunăstarea adulților, că această judecată a fericirii reflectă parțial prezența constrângerilor esențiale și că corectitudinea, autonomia, comunitatea și angajamentul sunt aspecte cheie ale fericirii și bunăstării pe tot parcursul vieții.
Grupul de reflecție libertariană Institutul Cato susține că libertatea economică se corelează puternic cu fericirea, de preferință în contextul unei economii mixte occidentale, cu presă liberă și democrație. Conform anumitor standarde, țările est-europene (conduse de partidele comuniste) erau mai puțin fericite decât cele occidentale, chiar mai puțin fericite decât alte țări la fel de sărace.
Cu toate acestea, multe cercetări empirice în domeniul economiei de fericire, precum cea a lui Benjamin Radcliff, profesor de științe politice la Universitatea din Notre Dame, susțin argumentul că (cel puțin în țările democratice) satisfacția vieții este puternic și pozitiv legată de modelul social-democratic al unei rețele generoase de siguranță socială, reglementările de pe piața forței de muncă pro-muncitori și sindicatele puternice ale muncitorilor. În mod similar, există dovezi că politicile publice care reduc sărăcia și susțin o clasă mijlocie puternică, cum ar fi un salariu minim mai mare, afectează puternic nivelurile medii de bunăstare.
S-a afirmat că măsurile de fericire ar putea fi folosite nu ca un înlocuitor pentru măsuri mai tradiționale, ci ca un supliment. Potrivit profesorului Edward Glaeser, oamenii fac în mod constant alegeri care le diminuează fericirea, deoarece au și obiective mai importante. Prin urmare, guvernul nu ar trebui să micșoreze alternativele disponibile pentru cetățean prin patronarea acestora, ci să permită cetățenilor să păstreze o libertate maximă de alegere.
Buna sănătate mintală și relațiile bune contribuie mai mult decât veniturile la fericire, iar guvernele ar trebui să țină cont de acestea.
Lasă un răspuns