Filosofia drepturilor omului

Au fost avansate mai multe abordări teoretice pentru a explica cum și de ce drepturile omului devin parte a așteptărilor sociale.

Una dintre cele mai vechi filozofii occidentale privind drepturile omului este că acestea sunt produsul unei legi naturale, care decurge din diferite motive filosofice sau religioase.

Alte teorii susțin că drepturile omului codifică comportamentul moral care este un produs social uman dezvoltat printr-un proces de evoluție biologică și socială (asociate cu Hume). Drepturile omului sunt, de asemenea, descrise ca un model sociologic de stabilire a regulilor (ca în teoria sociologică a dreptului și în opera lui Weber). Aceste abordări includ noțiunea că indivizii dintr-o societate acceptă reguli de la autoritatea legitimă în schimbul securității și avantajului economic (ca în Rawls) – un contract social.

Drepturile naturale

Teoriile dreptului natural fundamentează drepturile omului pe o ordine morală, religioasă sau chiar „naturală”, care este independentă de legile sau tradițiile umane tranzitorii.

Socrate și moștenitorii săi filosofici, Platon și Aristotel, au susținut existența dreptății naturale sau a dreptului natural (dikaion physikon, δικαιον φυσικον, latină ius naturale). Dintre acețtia, se spune adesea că Aristotel este părintele dreptului natural, deși dovezile pentru aceasta se datorează în mare parte interpretărilor operei sale de către Toma de Aquino.

Dezvoltarea acestei tradiții a dreptății naturale într-una a dreptului natural este de obicei atribuită stoicilor.

Unii dintre părinții Bisericii timpurii au încercat să încorporeze în creștinism conceptul păgân de până atunci al dreptului natural. Teoriile dreptului natural au apărut foarte mult în filosofiile lui Toma de Aquino, Francisco Suárez, Richard Hooker, Thomas Hobbes, Hugo Grotius, Samuel von Pufendorf și John Locke.

În secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes a fondat o teorie contractualistă a pozitivismului juridic asupra a ceea ce toți oamenii ar putea fi de acord: ceea ce căutau (fericirea) era supus unor dispute, dar s-ar putea forma un consens larg în jurul a ceea ce se temeau (moartea violentă de mâna altuia ). Legea naturală a fost modul în care ar acționa o ființă umană rațională, care încearcă să supraviețuiască și să prospere. A fost descoperită luând în considerare drepturile naturale ale omenirii, în timp ce anterior se putea spune că drepturile naturale au fost descoperite luând în considerare legea naturală. În opinia lui Hobbes, singurul mod în care ar putea prevala legea naturală era ca oamenii să se supună poruncilor suveranului. În aceasta stau bazele teoriei unui contract social între guvernat și guvernator.

Hugo Grotius și-a bazat filosofia dreptului internațional pe dreptul natural. El a scris că „nici voința unei ființe atotputernice nu poate schimba sau abroga” legea naturală, care „și-ar menține valabilitatea obiectivă chiar dacă ar trebui să presupunem imposibilul, că nu există Dumnezeu sau că nu îi pasă de treburile umane”. (De iure belli ac pacis, Prolegomeni XI). Acesta este celebrul argument etiamsi daremus (non-esse Deum), care a făcut ca legea naturală să nu mai depindă de teologie.

John Locke a încorporat dreptul natural în multe dintre teoriile și filozofia sa, în special în Două tratate despre guvernare. Locke a dat peste cap prescripția lui Hobbes, spunând că, dacă conducătorul ar fi împotriva legii naturale și nu va proteja „viața, libertatea și proprietatea”, oamenii ar putea răsturna în mod justificat statul existent și ar putea crea unul nou.

Filosoful dreptului belgian Frank van Dun este unul dintre cei care elaborează o concepție laică a dreptului natural în tradiția liberală. Există, de asemenea, forme emergente și seculare ale teoriei dreptului natural care definesc drepturile omului ca derivate ale noțiunii demnității umane universale.

Termenul „drepturi ale omului” a înlocuit termenul „drepturi naturale” în popularitate, deoarece drepturile sunt din ce în ce mai puțin văzute ca fiind necesare legi naturale pentru existența lor.

Alte teorii ale drepturilor omului

Filosoful John Finnis susține că drepturile omului sunt justificabile pe baza valorii lor instrumentale în crearea condițiilor necesare pentru bunăstarea umană. Teoriile interesului evidențiază datoria de a respecta drepturile altor indivizi din motive de interes personal:

”Legea drepturilor omului, aplicată propriilor cetățeni ai unui stat, servește interesului statelor, de exemplu, prin minimizarea riscului de rezistență violentă și protest și prin menținerea nivelului scăzut de nemulțumire față de guvern.”
– Niraj Nathwani în Regândirea legii refugiaților

Teoria biologică are în vedere avantajul reproductiv comparativ al comportamentului social uman bazat pe empatie și altruism în contextul selecției naturale.

Concepte în domeniul drepturilor omului

Indivizibilitatea și clasificarea drepturilor

Cea mai comună clasificare a drepturilor omului este împărțirea acestora în drepturi civile și politice și în drepturi economice, sociale și culturale.

Drepturile civile și politice sunt consacrate în articolele 3-21 din Declarația universală a drepturilor omului și în PIDCP. Drepturile economice, sociale și culturale sunt consacrate în articolele 22-28 din Declarația universală a drepturilor omului și în PIDESC. UDHR a inclus atât drepturi economice, sociale și culturale, cât și drepturi civile și politice, deoarece s-a bazat pe principiul că diferitele drepturi ar putea exista cu succes doar în combinație:

”Idealul oamenilor liberi care se bucură de libertatea civilă și politică și de libertatea de frică și dorință poate fi atins numai dacă sunt create condiții prin care fiecare să se poată bucura de drepturile sale civile și politice, precum și de drepturile sale sociale, economice și culturale”
– Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice sociale și culturale, 1966

Acest lucru este considerat a fi adevărat, deoarece fără drepturi civile și politice publicul nu își poate revendica drepturile economice, sociale și culturale. În mod similar, fără mijloace de trai și o societate activă, publicul nu poate afirma sau face uz de drepturile civile sau politice (cunoscută sub numele de teza completă a burții).

Deși acceptate de semnatarii UDHR, cei mai mulți dintre ei nu acordă în practică o pondere egală diferitelor tipuri de drepturi. Culturile occidentale au acordat adesea prioritate drepturilor civile și politice, uneori în detrimentul drepturilor economice și sociale precum dreptul la muncă, la educație, sănătate și locuință. De exemplu, în Statele Unite nu există acces universal la asistență medicală gratuită. Aceasta nu înseamnă că culturile occidentale au trecut cu vederea aceste drepturi în totalitate (statele de bunăstare care există în Europa de Vest sunt dovada acestui lucru). În mod similar, țările din fostul bloc sovietic și țările asiatice au avut tendința de a acorda prioritate drepturilor economice, sociale și culturale, dar de multe ori nu au reușit să ofere drepturi civile și politice.

O altă clasificare, oferită de Karel Vasak, este că există trei generații de drepturi ale omului: drepturile civile și politice din prima generație (dreptul la viață și participarea politică), drepturile economice, sociale și culturale din a doua generație (dreptul la subzistență) și a treia generație de drepturi de solidaritate (dreptul la pace, dreptul la un mediu curat). Dintre aceste generații, a treia generație este cea mai dezbătută și nu are recunoaștere juridică și politică. Această clasificare este în contradicție cu indivizibilitatea drepturilor, întrucât afirmă implicit că unele drepturi pot exista fără altele. Prioritizarea drepturilor din motive pragmatice este totuși o necesitate larg acceptată. Expertul în drepturile omului, Philip Alston, susține:

”Dacă fiecare element posibil al drepturilor omului este considerat esențial sau necesar, atunci nimic nu va fi tratat ca și cum ar fi cu adevărat important.”
– Philip Alston

El și alții solicită prudență în prioritizarea drepturilor:

”… apelul la stabilirea de priorități nu este să se sugereze că orice încălcare evidentă a drepturilor poate fi ignorată.”
– Philip Alston

”Prioritățile, acolo unde este necesar, ar trebui să respecte conceptele de bază (cum ar fi încercările rezonabile de realizare progresivă) și principiile (precum nediscriminarea, egalitatea și participarea.”
– Olivia Ball, Paul Gready

Se spune că unele drepturi ale omului sunt „drepturi inalienabile”. Termenul de drepturi inalienabile (sau drepturi nealienabile) se referă la „un set de drepturi ale omului care sunt fundamentale, nu sunt acordate de puterea umană și nu pot fi cedate”.

Aderarea la principiul indivizibilității de către comunitatea internațională a fost reafirmată în 1995:

”Toate drepturile omului sunt universale, indivizibile și interdependente și conexe. Comunitatea internațională trebuie să trateze drepturile omului la nivel global în mod echitabil și egal, pe același nivel și cu același accent.”
– Declarația și programul de acțiune de la Viena, Conferința mondială privind drepturile omului, 1995

Această declarație a fost aprobată din nou la Summitul Mondial din New York din 2005 (punctul 121).

Universalism vs relativism cultural

UDHR consacră, prin definiție, drepturi care se aplică tuturor oamenilor în mod egal, indiferent de locația geografică, statul, rasa sau cultura de care aparțin.

Susținătorii relativismului cultural sugerează că drepturile omului nu sunt toate universale și într-adevăr intră în conflict cu unele culturi și le amenință supraviețuirea.

Drepturile care sunt cel mai adesea contestate cu argumente relativiste sunt drepturile femeilor. De exemplu, mutilarea genitală feminină are loc în diferite culturi din Africa, Asia și America de Sud. Nu este mandatată de nicio religie, dar a devenit o tradiție în multe culturi. Este considerată o încălcare a drepturilor femeilor și fetelor de către o mare parte din comunitatea internațională și este scoasă în afara legii în unele țări.

Universalismul a fost descris de unii ca imperialism cultural, economic sau politic. În special, se pretinde adesea că conceptul drepturilor omului este fundamental înrădăcinat într-o perspectivă liberală din punct de vedere politic care, deși este general acceptată în Europa, Japonia sau America de Nord, nu este neapărat luată ca standard în altă parte.

De exemplu, în 1981, reprezentantul iranian la Organizația Națiunilor Unite, Said Rajaie-Khorassani, a exprimat poziția țării sale cu privire la Declarația Universală a Drepturilor Omului spunând că DUDO este „o înțelegere laică a tradiției iudeo-creștine”, care nu ar putea fi pusă în aplicare de către musulmani fără încălcarea legii islamice. Foștii prim-miniștri din Singapore, Lee Kuan Yew și din Malaezia, Mahathir bin Mohamad, ambii au afirmat în anii 1990 că valorile asiatice erau semnificativ diferite de valorile occidentale și includeau un sentiment de loialitate și renunțarea la libertățile personale din motive de stabilitate socială și prosperitate și, prin urmare, guvernul autoritar este mai potrivit în Asia decât democrația. Această opinie este contracarată de fostul adjunct al lui Mahathir:

”A spune că libertatea este occidentală sau neasiatică înseamnă a ofensa tradițiile noastre, precum și strămoșii noștri, care și-au dat viața în lupta împotriva tiraniei și nedreptăților.”
– Anwar Ibrahim în discursul său principal la Forumul de presă asiatic cu titlul Media și societatea în Asia, 2 decembrie 1994

Liderul opoziției din Singapore, Chee Soon Juan, de asemenea, afirmă că este rasism să se afirme că asiaticii nu vor drepturile omului.

Se face adesea apel la faptul că gânditori influenți ai drepturilor omului, precum John Locke și John Stuart Mill, au fost cu toții occidentali și într-adevăr că unii au fost implicați în conducerea Imperiilor.

Argumentele relativiste tind să neglijeze faptul că drepturile moderne ale omului sunt noi pentru toate culturile, datând nu mai departe de DUDO în 1948. De asemenea, ele nu explică faptul că DUDO a fost elaborată de oameni din multe culturi și tradiții diferite, inclusiv un romano-catolic american, un filozof chinez confucian, un sionist francez și un reprezentant al Ligii Arabe, printre alții, și a recurs la sfatul unor gânditori precum Mahatma Gandhi.

Michael Ignatieff a susținut că relativismul cultural este aproape exclusiv un argument folosit de cei care dețin puterea în culturile care comit abuzuri ale drepturilor omului și că cei ale căror drepturi umane sunt compromise sunt neputincioși. Acest lucru reflectă faptul că dificultatea de a judeca universalismul versus relativismul constă în cine pretinde că reprezintă o anumită cultură.

Deși argumentul dintre universalism și relativism este departe de a fi complet, este o discuție academică prin aceea că toate instrumentele internaționale privind drepturile omului aderă la principiul conform căruia drepturile omului sunt universal aplicabile. Summitul Mondial din 2005 a reafirmat aderarea comunității internaționale la acest principiu:

”Natura universală a drepturilor și libertăților omului este o certitudine.”
– Summitul Mondial din 2005, paragraful 120

Actori de stat și nestatali

Companiile, ONG-urile, partidele politice, grupurile informale și indivizii sunt cunoscuți ca actori nestatali. Actorii nestatali pot comite, de asemenea, abuzuri ale drepturilor omului, dar nu sunt supuși legii drepturilor omului, altele decât dreptul internațional umanitar, care se aplică indivizilor.

Companiile multinaționale joacă un rol din ce în ce mai mare în lume și sunt responsabile pentru un număr mare de încălcări ale drepturilor omului. Deși mediul legal și moral care înconjoară acțiunile guvernelor este rezonabil de bine dezvoltat, acel mediu din jurul companiilor multinaționale este atât controversat, cât și prost definit. Responsabilitatea principală a companiilor multinaționale este față de acționarii lor, nu față de cei afectați de acțiunile lor. Astfel de companii sunt adesea mai mari decât economiile statelor în care își desfășoară activitatea și pot deține o putere economică și politică semnificativă. Nu există tratate internaționale care să acopere în mod specific comportamentul companiilor în ceea ce privește drepturile omului, iar legislația națională este foarte variabilă. Jean Ziegler, raportor special al Comisiei ONU pentru drepturile omului privind dreptul la mâncare, a declarat într-un raport din 2003:

”Puterea crescândă a corporațiilor transnaționale și extinderea puterii lor prin privatizare, dereglementare și retragerea statului înseamnă, de asemenea, că este momentul să se elaboreze norme juridice obligatorii care să țină corporațiile la standardele drepturilor omului și să circumscrie potențialele abuzuri ale poziției lor de putere .”
– Jean Ziegler

În august 2003, subcomisia Comisiei pentru drepturile omului pentru promovarea și protecția drepturilor omului a elaborat proiectul Norme privind responsabilitățile corporațiilor transnaționale și ale altor întreprinderi comerciale în ceea ce privește drepturile omului. Acestea au fost luate în considerare de Comisia pentru Drepturile Omului în 2004, dar nu au un statut obligatoriu pentru corporații și nu sunt monitorizate. În plus, obiectivul de dezvoltare durabilă 10 al Organizației Națiunilor Unite își propune să reducă substanțial inegalitatea până în 2030 prin promovarea legislației corespunzătoare.

Include texte traduse din Wikipedia