
(Gânditorul de Rodin (1840–1917), în grădina Muzeului Rodin.)
În sensul lor cel mai comun, termenii gândire și cugetare se referă la procese cognitive conștiente care se pot întâmpla independent de stimularea senzorială. Formele lor cele mai paradigmatice sunt judecata, raționamentul, formarea conceptelor, rezolvarea problemelor și deliberarea. Dar și alte procese mentale, cum ar fi luarea în considerare a unei idei, memorie sau imaginație, sunt adesea incluse. Aceste procese pot avea loc intern independent de organele senzoriale, spre deosebire de percepție. Dar atunci când este înțeles în sensul cel mai larg, orice eveniment mental poate fi înțeles ca o formă de gândire, inclusiv percepția și procesele mentale inconștiente. Într-un sens ușor diferit, termenul gândire se referă nu la procesele mentale în sine, ci la stările mentale sau la sistemele de idei generate de aceste procese.
Au fost propuse diverse teorii ale gândirii, dintre care unele au scopul de a surprinde trăsăturile caracteristice ale gândirii. Platoniștii susțin că gândirea constă în discernământul și inspectarea formelor platonice și a interrelațiilor lor. Ea presupune capacitatea de a discrimina între formele platonice pure înseși și simplele imitații găsite în lumea senzorială. Potrivit aristotelismului, a gândi la ceva înseamnă a instanția în mintea cuiva esența universală a obiectului gândirii. Aceste universale sunt abstrase din experiența senzorială și nu sunt înțelese ca existend într-o lume inteligibilă neschimbătoare, în contrast cu platonismul. Conceptualismul este strâns legat de aristotelism: identifică gândirea cu concepte care evocă mental în loc să instanțieze esențe. Teoriile vorbirii interioare susțin că gândirea este o formă de vorbire interioară în care cuvintele sunt exprimate în tăcere în mintea gânditorului. Potrivit unor relatări, acest lucru se întâmplă într-o limbă obișnuită, a gânditorului. Ipoteza limbajului gândirii, pe de altă parte, susține că acest lucru se întâmplă în mijlocul unui limbaj mental unic numit Mentalese. Esențial pentru această idee este că sistemele de reprezentare lingvistică sunt construite din reprezentări atomice și compuse și că această structură se găsește și în gândire. Asociaționiștii înțeleg gândirea ca succesiune de idei sau imagini. Ei sunt interesați în special de legile asocierii care guvernează modul în care se desfășoară șirul gândirii. Behavioristii, prin contrast, identifică gândirea cu dispoziții comportamentale de a se angaja într-un comportament public inteligent ca reacție la anumiți stimuli externi. Computaționalismul este cea mai recentă dintre aceste teorii. Ea vede gândirea în analogie cu modul în care funcționează computerele în ceea ce privește stocarea, transmiterea și procesarea informațiilor.
În literatura academică sunt discutate diferite tipuri de gândire. O judecată este o operațiune mentală în care o propoziție este evocată și apoi fie afirmată, fie infirmată. Raționamentul, pe de altă parte, este procesul de a trage concluzii din premise sau dovezi. Atât judecata, cât și raționamentul depind de deținerea conceptelor relevante, care sunt dobândite în procesul de formare a conceptelor. În cazul rezolvării problemelor, gândirea urmărește atingerea unui scop predefinit prin depășirea anumitor obstacole. Deliberarea este o formă importantă de gândire practică, care constă în formularea posibilelor cursuri de acțiune și evaluarea motivelor pro și contra acestora. Acest lucru poate duce la o decizie prin alegerea celei mai favorabile opțiuni. Atât memoria episodică, cât și imaginația, prezintă obiecte și situații în interior, în încercarea de a reproduce cu acuratețe ceea ce a fost experimentat anterior sau, respectiv, ca o rearanjare liberă. Gândirea inconștientă este gândirea care se întâmplă fără a fi experimentată direct. Uneori este postulată pentru a arăta cât de dificile sunt rezolvate problemele în cazurile în care nu a fost folosit niciun gând conștient.
Gândirea este discutată în diferite discipline academice. Fenomenologia este interesată de experiența gândirii. O întrebare importantă în acest domeniu se referă la caracterul experiențial al gândirii și în ce măsură acest caracter poate fi explicat în termeni de experiență senzorială. Metafizica este, printre altele, interesată de relația dintre minte și materie. Aceasta se referă la întrebarea cum se poate încadra gândirea în lumea materială, așa cum este descrisă de științele naturii. Psihologia cognitivă își propune să înțeleagă gândirea ca o formă de procesare a informațiilor. Psihologia dezvoltării, pe de altă parte, investighează dezvoltarea gândirii de la naștere până la maturitate și întreabă de ce factori depinde această dezvoltare. Psihanaliza subliniază rolul inconștientului în viața mentală. Alte domenii preocupate de gândire includ lingvistica, neuroștiința, inteligența artificială, biologia și sociologia. Diverse concepte și teorii sunt strâns legate de subiectul gândirii. Termenul „legea gândirii” se referă la trei legi fundamentale ale logicii: legea contradicției, legea mijlocului exclus și principiul identității. Gândirea contrafactuală implică reprezentări mentale ale situațiilor și evenimente non-actuale în care gânditorul încearcă să evalueze care ar fi cazul dacă lucrurile ar fi stat altfel. Experimentele de gândire folosesc adesea gândirea contrafactuală pentru a ilustra teorii sau pentru a le testa plauzibilitatea. Gândirea critică este o formă de gândire rezonabilă, reflexivă și concentrată pe determinarea ce să creadă sau cum să acționeze. Gândirea pozitivă implică concentrarea atenției asupra aspectelor pozitive ale situației cuiva și este strâns legată de optimism.
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns