Argumentul din analogie este un tip special de argument inductiv, prin care similitudinile percepute sunt folosite ca bază pentru a deduce o altă asemănare care încă nu a fost observată. Raționarea analogică este una dintre cele mai comune metode prin care ființele umane încearcă să înțeleagă lumea și să ia decizii. Atunci când o persoană are o experiență rea cu un produs și decide să nu mai cumpere nimic de la producător, acesta este adesea un caz de raționament analogic. Este, de asemenea, implicit în mare parte din știință; de exemplu, experimentele pe șobolani de laborator se desfășoară în mod obișnuit pe baza faptului că există unele similitudini fiziologice între șobolani și oameni care implică o altă asemănare (de exemplu reacțiile posibile la un medicament).
Structura
Procesul de inferență analogică implică notarea proprietăților comune a două sau mai multe lucruri, iar din această bază se deduce că aceștia împărtășesc și alte proprietăți. Structura sau forma pot fi generalizate astfel:
P și Q sunt similare în ceea ce privește proprietățile a, b și c.
P s-a observat că are o proprietate suplimentară x.
Prin urmare, Q are probabil și proprietatea x.
Argumentul ne poate furniza dovezi bune pentru concluzie, însă concluzia nu este o necesitate logică.
Analiza argumentelor din analogie
Puterea unei analogii
Mai mulți factori afectează puterea argumentului din analogie:
- Relevanța (pozitivă sau negativă) a asemănărilor cunoscute cu asemănarea dedusă în concluzie.
- Gradul de similaritate (sau disimilaritate) relevantă între cele două obiecte.
- Cantitatea și varietatea de cazuri care formează baza analogiei.
Contraargumente
Argumentele din analogie pot fi atacate prin folosirea dezanalogiei, a contraanalogiei și prin evidențierea consecințelor neintenționate ale unei analogii. Pentru a înțelege cum se poate analiza un argument din analogie, se poate lua în considerare argumentul teleologic și criticile acestui argument invocate de filosoful David Hume.
Conform raționamentului analogic din argumentul teleologic, ar fi ridicol să presupunem că un obiect complex cum ar fi un ceas a apărut printr-un proces aleatoriu. Din moment ce nu avem nicio problemă să deducem că astfel de obiecte trebuie să fi avut un designer inteligent care le-a creat pentru un anumit scop, ar trebui să tragem aceeași concluzie și pentru un alt obiect complex și aparent proiectat: universul.
Hume a susținut că universul și ceasul au multe diferențe relevante; de exemplu, universul este adesea foarte dezordonat și aleator. Aceasta este strategia „dezanalogiei”: la fel cum cantitatea și varietatea asemănărilor relevante dintre două obiecte consolidează o concluzie analogică, la fel și numărul și varietatea diferențelor relevante îl slăbesc. Creând o „contraanalogie”, Hume a susținut că unele obiecte naturale par a avea ordine și complexitate – fulgii de zăpadă, de exemplu – dar nu sunt rezultatul unei intenții inteligente. Dar, după cum ordinea și complexitatea fulgilor de zăpadă s-ar putea să nu aibă o intenție, este posibil să fie la fel cu cauzele ordinii și complexității. În cele din urmă, Hume oferă multe posibile „consecințe nedorite” ale argumentului; de exemplu, având în vedere că obiecte precum ceasurile sunt adesea rezultatul muncii grupurilor de indivizi, raționamentul folosit de argumentul teleologic pare să sprijine politeismul.
Analogia falsă
O analogie falsă este o instanță defectuoasă a argumentului din analogie.
Un argument din analogie este slăbit dacă este inadecvat în oricare dintre aspectele de mai sus. Termenul „analogie falsă” vine de la filosoful John Stuart Mill, unul dintre primii indivizi care se angajează într-o examinare detaliată a raționamentului analogic. Unul dintre exemplele lui Mill implică o inferență că o persoană este leneșă din observația că fratele său este leneș. Potrivit lui Mill, aceeași părinți nu este deloc relevant pentru proprietatea lenei.
Exemple
Un exemplu de bază: „Modelul sistemului solar este similar cu cel al unui atom, plantele orbitând soarele ca electronii care orbitează nucleul. Electronii pot sări de pe orbită pe orbită, așa că ar trebui să studiem vechile înregistrări pentru observarea planetelor care sar de la o orbită la alta.”
Un alt exemplu este:
Persoana A: „Cred că oamenii pot fi atașați de patrimoniul lor cultural”.
Persoana B: „Esti exact ca Hitler!”
În exemplul de mai sus, Persoana B a evitat o discuție argumentată, acuzând persoana A printr-o asociere nerelevantă cu o idee folosită de Hitler. Nimeni nu este identic cu altul, în măsura în care afirmațiile lor pot fi compromise printr-o simplă referire la acea altă persoană. Este o formă de ad hominem: atacarea mesagerului, mai degrabă decât a mesajului. Exemplul de mai sus este, de asemenea, un exemplu de reductio ad Hitlerum și, în un context online, invocă legea lui Godwin.
Lasă un răspuns