Împotriva lui Descartes, filosoful britanic John Locke (1632-1704) a susținut, în unele opinii privind educația (1693), că animalele au sentimente și că cruzimea inutilă față de ele a fost greșită din punct de vedere moral, dar că dreptul de a nu fi vătămat a fost legat de proprietarul animalului sau de ființa umană care a fost păgubită prin actul de cruzime. Discutând despre importanța prevenirii copiilor de a chinuia animalele, el a scris: „Pentru că obiceiul de chinuire și de ucidere a animalelor îi va face, treptat, să creadă că e normal și față de oameni”.
Poziția lui Locke a preluat-o pe cea a lui Thomas Aquinas (1225-1274). Paul Waldau scrie că argumentul poate fi găsit în 1 Corinteni (9:9-10), când Pavel întreabă: „Pentru boi este Dumnezeu îngrijorat?” Nu vorbește El în întregime despre grija noastră?” Filosofii creștini au interpretat acest lucru în sensul că oamenii nu aveau datoria directă față de animalele ne-umane, ci aveau datoria doar să le protejeze de efectele actelor de cruzime.
Filosoful german Immanuel Kant (1724-1804), la fel ca Aquinas, s-a opus ideii că oamenii au îndatoriri directe față de animalele non-umane. Pentru Kant, cruzimea față de animale a fost greșită doar pentru că era greșită pentru omenire. El a susținut în 1785 că „cruzimea față de animale este contrară datoriei omului față de el însuși, pentru că dă naștere în el la sentimentul de simpatie pentru suferințele sale și astfel o tendință naturală care este foarte utilă moralității în relație alte ființe umane este slăbită.”
Lasă un răspuns