Una dintre cele mai directe influențe ale lui Hume asupra lui Darwin este sugerată în intrarea în jurnalul acestuia în ianuarie 1839, fără ziua exactă:
”Hume are secțiunea (ix) despre Rațiunea animalelor. Eseuri vol 2-Sect XV Dialogurile asupra religiei naturale, de asemenea, despre originea religiei sau a politeismului. La. p. 424 sau II, oricum, pare să accepte că este un instinct.
Suspectez că șirul nesfârșit de îndoieli și scepticism (sic) ar putea fi rezolvat, considerând originea rațiunii ca dezvoltată treptat. Vezi Hume despre Filosofia sceptică.
Hume a scris „Istoria naturală, a religiei” și originea ei în Mintea umană.”
Pe lângă interesul față de originea religiei, Darwin pare să fie interesat la Hume de o posibilă acceptare că originea rațiunii este legată de un instinct. Dar cât despre originea rațiunii dezvoltată treptat, Darwin își citea propria sa teorie în Hume. Hume nu a făcut o asemenea afirmație. Cel mult ar fi presupus că prin experiență un membru individual al speciei dezvoltă treptat o rațiune. Dar Hume a afirmat că „animalele sunt înzestrate cu gând și rațiune, ca și oamenii” și că „animalele operează, de asemenea, prin experiență.” La sfârșitul secțiunii despre animale, Hume a scris oarecum hiperbolic despre interdependența omului cu alte animale, că „rațiunea [în om] nu este altceva decât un instinct minunat și neinteligibil în sufletele noastre, care duce cu el un anumit set de idei”.
Huxley, susținător al teoriei lui Darwin, a scris în cartea sa despre Hume:
”… Hume nu se exprimă prea tare atunci când spune că „niciun adevăr nu mi se pare mai evident decât faptul că animalele sunt înzestrate cu gând și rațiune, la fel ca oamenii…„.
ajungând să fie unul dintre cei mai viguroși evoluționiști; Huxley a remarcat că a fost „un exemplu remarcabil de înțelepciune a lui Hume că a perceput importanța unei ramuri a științei care, chiar acum, se poate spune că există … psihologia comparativă”.
Huxley critică pe Hume în ceea ce privește contrastul pe care Hume îl face între „inferența animalului” și „procesul de argumentare sau raționament la om”. El sugerează că Hume intenționa să nu implice nicio diferență reală între cele două procese. Procesul, a afirmat Huxley, este același în formarea ambelor, singura diferență fiind aceea că în omul cu putere de exprimare există o abilitate de a oferi o „propoziție verbală”. Dar atribuie lui Hume ideea că propoziția verbală este un simplu simbol și nu o realitate în sine.
Comentariile pe care Hume le-a făcut cu privire la relația instinctului cu rațiunea sunt mai apropiate de poziția lui Aristotel decât cele despre legătura cauzală. Dar Aristotel evalua acțiunile animalelor comparativ cu nivelul atins de oameni, fiind interesat de demonstrarea locului pe care fiecare animal îl are pe „lanțul în sus de la materia fără viață”. Hume sugera o altă viziune, spunând că ceea ce noi numim rațiune în om a fost într-adevăr instinct care se găsește și la animale. Poziția lui Hume nu este la fel de antropocentrică ca cea a lui Aristotel.
(Sursa: William B. Huntley – David Hume and Charles Darwin)
Lasă un răspuns