(Un șorecar juvenil de coadă roșie, care mănâncă un șoarece californian.)
În eseul „Despre natură”, filosoful utilitaran John Stuart Mill a scris despre suferința în natură și despre normativitatea luptei împotriva ei:
”În fapt, aproape tot ceea ce oamenii au spânzurat sau închis pentru a folosi, sunt spectacolele de zi cu zi ale naturii. […] Expresiile care atribuie perfecțiunea cursului naturii nu pot fi considerate decât exagerări ale sentimentului poetic sau devoțional, care nu sunt destinate să reziste testului unui examen sobru. Nimeni, nici religios, nici nereligios, nu crede că agenții de durere ai naturii, considerați în ansamblu, promovează scopuri bune, în orice alt mod decât prin a încuraja creaturile umane raționale să se ridice și să lupte împotriva lor. […] Pentru oricine care, în natură, are un design benefic, se poate constata că această binefacere are doar o putere limitată; iar datoria omului este să coopereze cu puterile benefice, nu prin imitare, ci prin încercarea constantă de a modifica cursul naturii – și aducând acea parte din ea asupra căreia putem exercita controlul mai aproape de conformitatea cu un standard ridicat al dreptății și bunăstării.”
Scriitorul și naturalistul englez Henry Stephens Salt a scris un întreg capitol despre situația animalelor sălbatice, „Cazul animalelor sălbatice„, în cartea sa Drepturile animalelor: Considerate în conexiune cu progresul social din 1894. Salt a scris că:
”Este extrem de important să se sublinieze faptul că, oricare ar fi ficțiunea legală” sau care ar putea fi în continuare, drepturile animalelor nu sunt dependente moral de așa-numitele drepturi de proprietate; animalele nu trebuie să beneficieze doar de simpatia și protecția noastră. […] Pentru că a profita de suferințele animalelor, indiferent dacă sunt sălbatice sau înfometate, pentru satisfacție în sport, din lăcomie sau pentru modă, este destul de incompatibil cu orice posibilă afirmare a drepturilor animalelor.”
Salt a argumentat că oamenii sunt justificați în uciderea animalelor sălbatice în autoapărare, dar că „nu suntem justificați în uciderea inutilă – cu atât mai puțin în tortură – a oricărei ființe inofensive”. El susține că acest lucru este valabil și pentru insecte: „Nu putem să dăm viață și, prin urmare, nu ar trebui să o luăm nici măcar la cea mai mică insectă fără un motiv suficient”.
În 1991, filozoful de mediu Arne Naess a criticat ceea ce el a numit „cultul naturii” al atitudinilor contemporane și istorice de indiferență față de suferința în natură. El a argumentat că ar trebui să ne confruntăm cu realitatea sălbăticiei și că ar trebui să fim pregătiți să deranjăm procesele naturale atunci când este posibil pentru a calma suferința.
Ecologia ca valoare intrinsecă
Holmes Rolston III susține că numai suferința animalieră nenaturală este un lucru moral rău și că oamenii nu au datoria de a interveni în cazuri naturale. El laudă carnivorele din natură pentru rolul ecologic semnificativ pe care îl joacă. Alții au argumentat că motivul pentru care oamenii au datoria de a proteja alți oameni de animale de pradă este că oamenii sunt mai degrabă o parte a lumii culturale decât a lumii naturale, iar regulile carese aplică în aceste situații sunt foarte diferite. Alții susțin că animalele de pradă își îndeplinesc funcția naturală, și astfel evoulează atunci când sunt la rândul lor prădate sau ucise, deoarece acest lucru permite selecției naturale să funcționeze.
Animalul sălbatic ca o reducere la absurd
De asemenea, faptul că oamenii ar fi obligați să intervină în natură a fost folosit ca reducere la absurd împotriva poziției că animalele au drepturi. Acest lucru se datorează faptului că, dacă animalele, cum ar fi animalele de pradă, ar avea drepturi, oamenii ar fi obligați să intervină în natură pentru a-i proteja, dar acest lucru este pretins a fi absurd. O obiecție față de acest argument este că oamenii nu văd intervenția în lumea naturală pentru a salva pe alții de a fi pradă ca absurd și, astfel, aceasta ar putea fi văzută ca implicând tratarea diferită a animalelor ne-umane în această situație fără justificare.
Lasă un răspuns