Inteligența socială este strâns legată de cogniție și inteligența emoțională. Psihologii cercetători care studiază cogniția socială și neuroștiința socială au descoperit multe principii în care funcționează inteligența socială umană. În cadrul lucrărilor timpurii pe această temă, psihologii Nancy Cantor și John Kihlstrom au evidențiat tipurile de concepte pe care oamenii le folosesc pentru a înțelege relațiile lor sociale (de exemplu, „În ce situație mă aflu?” ”Ce fel de persoană este aceasta?”, ”Cine îmi vorbește?”), reguli pe care le folosesc pentru a deduce inferențe („Ce a vrut să spună prin asta?”) și să planifice acțiuni („Ce voi face în legătură cu asta?”).
Profesorul Sameer M Babu a scris un articol despre climatul la școală și inteligența socială. Babu definește inteligența socială drept „abilitatea de a trata eficient și grijuliu, păstrând propria identitate, folosind contribuții sociale apropiate, cu o înțelegere mai largă a mediului social; considerând cooperarea empatică drept o bază de cunoaștere socială”. Cercetările lui Goleman indică faptul că relațiile noastre sociale au un efect direct asupra sănătății noastre fizice și cu cât relația este mai profundă, cu atât are un impact mai mare. Efectele includ fluxul de sânge, respirația, starea de spirit cum ar fi oboseala și depresia și slăbirea sistemului imunitar.
Cercetătorul educațional Raymond H. Hartjen afirmă că oportunitățile extinse de interacțiune socială îmbunătățesc inteligența. Acest lucru sugerează că copiii necesită oportunități continue pentru experiențe interpersonale pentru a dezvolta o „psihologie interpersonală” acută. Școlile tradiționale nu permit interacțiunea unui comportament social complex. În schimb, studenții în setări tradiționale sunt tratați ca niște cursanți care trebuie infuzați cu forme de informații din ce în ce mai complexe. Structura școlilor de astăzi permite ca foarte puține dintre aceste abilități, critice pentru supraviețuirea în lume, să se dezvolte. Deoarece limităm astfel dezvoltarea abilităților „naturale psihologic” în școlile tradiționale, absolvenții intră pe piața muncii cu handicap, până la punctul de a fi incapabili să supraviețuiască singuri. În schimb, studenții care au avut oportunitatea de a-și dezvolta abilitățile în sălile de clasă de vârstă multiplă și în medii democratice se dezvoltă mai bine față de colegii lor mai puțin calificați social. Ei au un bun sens al sinelui, știu ce vor în viață și au abilitățile pentru a-și începe căutarea.
Problema de aici este psihologia versus inteligența socială – ca o perspectivă separată și distinctă, arareori articulată. O introducere adecvată conține anumite presupuneri ipotetice despre structura și funcția socială, întrucât se referă la inteligența definită și exprimată de grupuri, restricționată de așteptări culturale care afirmă realități potențiale, dar nu susțin că există un adevăr social „exterior” care trebuie definit. Această perspectivă urmărește ideea că structurile sociale pot fi definite cu avertizarea că ceea ce este mapat în structură și modul în care informațiile sunt stocate, preluate și decise sunt variabile, dar pot fi conținute într-o gramatică abstractă și formală – un fel de joc al definițiilor și regulilor care permit și proiectează o inteligență în evoluție. Două jumătăți ale monedei: o jumătate psihologie; cealaltă jumătate socială. Din păcate, majoritatea referințelor la inteligența socială se referă la abilitățile sociale ale individului. Nu este menționat și, mai important, este modul în care inteligența socială (vorbind despre un grup sau o adunare de grupuri) prelucrează informații despre lume și o partajează cu participanții la grup. Există structuri sociale sau pot fi proiectate pentru a acumula și dezvălui informații individului sau altor grupuri. Întrebarea mai importantă este modul în care grupurile și societățile mapează mediul (ecologic, social și personal) într-o structură socială. Cum poate această structură să conțină o viziune asupra lumii și să dezvăluie participanților această viziune? Cum se iau deciziile?
J. P. Guilford a fost primul cercetător care a abordat problema inteligenței sociale din punct de vedere al măsurării. El a dezvoltat un test de inteligență socială și a sugerat că inteligența socială este o unitate care nu depinde de factorul intelectual comun, ci este legată de înțelegerea informațiilor comportamentale.
Lasă un răspuns