Călătorii și scriitorii de limba engleză din secolele XVI-XVII au fost la fel de întreprinzători ca și contemporanii lor continentali în a vorbi despre boabele de cafea și băutul cafelei. Prima referire tipărită despre cafea în limba engleză, cu toate acestea, apare ca chaoua, într-o notă a unui olandez, Paludanus, în Călătoriile lui Linschoten, o lucrare publicată pentru prima dată în Olanda, în 1595 sau 1596.
Hans Hugo (sau John Huygen) Van Linschooten (1563-1611) a fost unul dintre cei mai activi călători olandezi. În descrierea lui despre manierele și obiceiurile japoneze găsim una dintre cele mai vechi referințe despre ceai. El spune:
”Modul lor de a mânca și a bea este: fiecare om are o masă, neacoperită şi fără şerveţele, și mănâncă cu două bucăți de lemn, cum fac oamenii din China: ei beau vin de orez, cu care se îmbată, și după ce mănâncă ei folosesc o anumită băutură, care este într-o oală cu apă fierbinte, pe care o beau cât de fierbinte pot ei să îndure, fie că este vorba de iarnă sau de vară.”
Chiar aici Bernard Zece Broeke Paludanus (1550-1633), savant olandez și autor, profesor de filosofie la Universitatea din Leyden, el însuși un călător în toată lumea, introduce o notă care conține o referință la cafea. El spune:
”Turcii au aproape același mod de băut din Chaona lor, pe care o fac din anumite fructe, pe care egiptenii au numit-o Bon sau Ban: ei iau din aceste fructe un kilogram și jumătate, și le prăjesc un pic în foc și apoi le fierb în douăzeci de kilograme de apă. Această băutură ei o beau în fiecare dimineață în camerele lor, dintr-un vas de lut, fiind foarte fierbinte, și ei spun că ea îi întărește și îi face mai rezistenţi, putându-se împotrivi astfel vântului și ajutându-i să treacă peste orice obstacol.”
Van Linschooten completează apoi referirea lui la ceai, spunând:
”Modul lor de a prepara carnea este diferit de al oricărei alte națiuni. Băutura încălzită de mai sus se prepară cu pulberea unei anumite plante numită Chaa, care este mult respectată, și este mult folosită de ei.”
Chaa este, desigur, ceai, în dialect t’eh.
În 1599, „Sir”, Antony (sau Anthony) Sherley (1565-1630), un pitoresc domn-aventurier, primul englez care a menționat consumul de cafea în Orient, a navigat de la Veneția într-un fel de misiune persană informală proprie, să invite șahul să se alieze cu căpeteniile creștine împotriva turcilor, și, colateral, pentru a promova interesele comerciale engleze în Orient. Guvernul englez nu știa nimic de acest aranjament, l-a dezavuat, și a interzis întoarcerea sa în Anglia. Cu toate acestea, expediția a ajuns în Persia. Şi călătoria acolo a fost descrisă de William Parry, unul din partenerii lui Sherley, și a fost publicată la Londra în 1601. Este interesant deoarece conține prima referire tipărită la cafea în limba engleză folosind forma mai modernă a cuvântului. Lucrarea inițială a fost fotografiată şi se găseşte în Worth Library din British Museum.
Pasajul face parte dintr-un text despre manierele și obiceiurile turcilor (care, spune Parry, sunt „infidelii blestemaţi”) în Aleppo:
”Ei stau lângă carnea lor (care este servită la ei pe pământ) precum soldaţii în tarabele lor, cu picioarele încrucişate în cea mai mare parte a timpului, petrecând ziua în banchete și cărăuşie, bând o anumită licoare, pe care o numesc Coffe, care este făcută dintr-o sămînță care seamănă mult cu sămânţa de muștar, care le intoxică rapid creierul ca şi alcoolul de la noi.”
O altă referire engleză timpurie la cafea, în care cuvântul este scris „coffa„, este în cartea Căpitanului John Smith, Travels and Adventure, publicată în 1603. El spune turcilor: „Cea mai bună băutură a lor este coffa făcută din grâne pe care ei le numesc coava.”
Acesta este același cu Căpitanul John Smith care în 1607 a devenit fondator al Coloniei din Virginia și a adus cu el în America, probabil, cea mai veche informaţie despre băutura oferită lumii occidentale.
Samuel Purchas (1527-1626), un călător, în Purchas His Pilgrimes, sub titlul „Observațiile lui William Finch, negustor, la Socotra” (Sokotra – o insulă din Oceanul Indian), în 1607, spune despre locuitorii arabi:
”Cel mai bun de divertisment al lor este un fel de aliment chinezesc Coho, o băutură amăruie neagră, făcută dintr-un fruct ca un bayberry, adus de la Mecca, fiert, bun pentru cap și stomac.”
Alte referințe timpurii mai de încredere din engleză despre cafea sunt cele care se găsesc în Călătoriile lui William Biddulph. Aceasta lucrare a fost publicată în 1609. Este intitulată Călătoriile unui anumit englez în Africa, Asia, etc… Începute în 1600 şi câteva din ele terminate în acest 1608. Aceste referinţe sunt, de asemenea, reproduse din scrisoarea originală pe fond negru din British Museum.
Descrierea lui Biddulph a băuturii, și obiceiurile din cafenelile turcilor, a fost prima descriere detaliată în scris a unui englez. Apare de asemenea Purchas His Pilgrimes (1625). Dar, pentru a cita:
”Băutura lor cea mai obişnuită este Coffa, care este un fel de băutură neagră, făcută dintr-un fel de fructe numite Coaua; care fiind sunt crescute în Mill, și fierte în apă, şi băute pe cât de fierbinte pot suporta; şi care se potriveşte foarte mult cu crudităţile lor, hrănindu-se cu ierburi și carne crudă. Alte băuturi compuse pe care le au, sunt numite Şerbet, făcut din apă și zahăr, sau Miere, cu zăpada de acolo pentru a o răci. Pentru că ei ţin zăpada tot anul pentru a răci cu ea băuturile lor. Acesta este considerat un gest de curtoazie printre ei să ofere aceste băuturi prietenilor lor atunci când aceştia vin să-i viziteze, o Coffa, care este mai mult ca o zeamă lungă decât suculentă, dar este amestec bun, și îndepărtează somnolenţa.
Unii dintre ei beau de asemenea Bersh sau Opium, care îi fac să uite de ei înşişi, și vorbesc aiurea de castele de nisip, ca și cum ar avea viziuni, și au auzit de Apocalipsa. Cafenelele sunt mai frecventate decât cârciumile din Anglia. Dar ei nu obşnuiesc să stea atât de mult înăuntru, cât pe bănci de pe ambele părţi ale străzii, de lângă o cafenea, fiecare om cu ceaşca sa. Ei o beau fierbinte, după ce o duc la nas şi o miros cu plăcere, odihnindu-se şi discutând între ei în timp ce beau; dacă există vreo veste, se vorbește de ea acolo.”
Printre alte referințe englezeşti timpurii la cafea găsim una interesantă a lui Sir George Sandys (1577-1644), poetul, care a iniţiat bursele clasice în America prin traducerea cărţii Metamorfozele lui Ovidiu în timpul zilelor sale de pionierat în Virginia. În 1610 el a petrecut un an în Turcia, Egipt, şi Palestina, și a scris despre obiceiurile turcilor:
”Cu toate ca ei nu au taverne, au în schimb cafenele, cu ceva asemănător. Acolo ei stau de vorbă cea mai mare parte a zilei; și sorb fintr-o băutură numită Coffa (după boabe din care este făcută) în mici vase din China, fierbinte cât pot ei suporta: neagră ca noaptea, și la gust nu prea plăcută (precum băutura aceea neagră pe care o beau spartanii), care ne ajută, așa cum spun ei, la digestie, și ne face mai ageri.”
Edward Terry (1590-1660), un călător englez, scrie, în 1616, că mulți dintre cei mai buni oameni din India, care sunt stricţi în religia lor și nu beau vin deloc „, folosesc o băutură mai mult sănătoasă decât plăcută, pe care o numesc cafea, făcută din semințe negre fierte în apă, care ajung la aproape aceeași culoare, dar care foarte puțin modifică gustul apei, dar este foarte bună pentru a ajuta la digestie, pentru a accelera Spiritele și a [!] curăţa sângele.”
(Prima referinţă tipărită despre cafea în engleză, 1598. Se vede Chaona (chaoua), în cea de a doua linie a notației de text roman al lui Paludanus.)
În 1623, Francis Bacon (1561-1626), în lucrarea sa Historia Vitae et Mortis spune: „Turcii folosesc un fel de plantă pe care ei o numesc caphe„; și, în 1624, în lucrarea sa Sylva Sylvarum (publicată în 1627, după moartea sa), el scrie:
”Ei au în Turcia o băutură numită coffa făcută dintr-un fruct cu același nume, la fel de neagră ca funinginea, și cu un miros puternic, dar nu aromatic; pe care le pun, măcinate, în apă, atât de fierbinte cât să o poată bea: și ei o iau, și stau pe lângă ea în cafenele, care sunt ca tavernele noastre. Această băutură mângâie creierul și inima, și ajută digestia. Desigur, aceste boabe coffa, rădăcina și frunzele de betel, frunzele de tutun, și lacrima de mac (opiu), din care turcii sunt mari fabricanţi (se presupune că elimină toată frica), cu toate condenseată spiritele, și le fac puternice și aegere. Dar plăcea acestea se obţine în moduri diferite; pentru coffa și opiu sunt luate în jos, tutunul în fum, și betel este mestecat în gură cu un pic de var.”
Robert Burton (1577-1640), filosof englez și umorist, în Anatomia melancoliei scrie în 1632:
”Turcii au o băutură numită coffa (pentru care nu folosesc niciun vin), numită astfel după un fruct dnegru ca funinginea și amar (ca acea băutură folosită de spartani și, probabil, aceeaşi), pe care ei o sorb cât de fierbinte pot ei suporta, petrecând mult timp pentru aceasta în aceste cafenele, care sunt oarecum ca tavernele noastre, și acolo stau, discută și beau, pentru a alunga timpul, și se veselesc împreună, pentru că ei au aflat, din experiență, că acea ăutură ajută la digestie și îi face mai ageri.”
Mai târziu oamenii de știință englezi au considerat că au găsit dovezi suficiente în lucrările autorilor arabi pentru a asigura cititorii că cafeaua uneori produce melancolie, provoacă dureri de cap, și „te poate slăbi mult.” Unul dintre aceştia, Dr. Pocoke, a declarat că, „el ar bea de dragul vioiciunii pe care o produce, și al discuţiilor libere pe care le provoacă … îndulcită mult, și cu ulei de fistic, și cu unt. Unii o beau cu lapte, dar aceasta este o eroare, deoarece astfel apare riscul de lepră.” Un alt scriitor a observat că toate efectele negative cauzate de cafea, spre deosebire de cele de ceai, au încetat atunci când utilizarea sa a fost întreruptă. În acest sens, este interesant de observat că, în 1785 Dr. Benjamin Mosely, medic la Spitalul Chelsea, membru al Colegiului Medicilor, probabil având în vedere ideea populară că originalul cuvânt arab pentru cafea însemna vigoare, sau energie, și-a exprimat speranța că băutura de cafea ar putea ajunge populară în Anglia ca „un substitut ieftin pentru aceste ceaiuri enervante și băuturi care duc la obiceiul vătămător al băuturilor spirtoase.”
Prin 1628, Sir Thomas Herbert (1606-1681), călător engleză și scriitor, scrie printre observațiile sale cu privire la persani că:
„Ei beau mai presus de toate celelalte Coho sau Copha: de turci și arabi numită Caphe și Cahua: o băutură care imită pe cea de la lacul Stigian, neagră, gros, și amară: obţinută din fruxte Bunchy, Bunnu, sau Bay; sănătoasă, spun ei, dacă se fiere, întrucât alungă melancolia … dar nu atât de mult considerată pentru aceste proprietăți bune, cât apreciată datorită unei poveşti de dragoste inventată şi băută de Gabriel …”
În 1634, Sir Henry Blount (1602-1682), denumit uneori ca „părintele cafenelelor engleze,” a făcut o călătorie pe o galeră venețiană în Levant. El a fost invitat să bea cauphe în prezența lui Amurath IV; și mai târziu, în Egipt, el spune că a fost servit cu această băutură din nou, „într-un vas de porţelan”. Acesta este modul în care el descrie băutura din Turcia:
”Ei au o altă băutură nu prea bună la gust, numită Cauphe, făcut din fructe de baca la fel de mare ca un fasolea, uscate într-un cuptor, și sfărâmiţate sub formă de pudră, de culoarea funinginii, cu gust un pic amăruie, pe care ei o beau pe cât de fierbinte pot să îndure: este bună orice oră din zi, dar mai ales dimineața și seara, când în acest scop ei se întâlnesc două sau trei ore în cafenele, care abundă în toată Turcia mai mult decât restaurantele şi alte localuri publice; aceasta este considerată a fi vechea supă neagră folosită atât de mult de spartani, și băută de bolnavii de stomac, mângâie creierul şi nu te îmbată niciodată şi nu produce nicio altă suferinţă, și este o distracție nevinovată între prieteni; servită pe nişte scaune de o jumătate de metru înălţime, acoperite cu muşama, ei stau cu picioarele încrucişate după obiceiul turcesc, de multe ori două sau trei sute împreună, vorbind, și uneori cu muzică în surdină cântată la instrumente de cântăreţi care se plimbă printre ei.”
(Prima tipărire referitor la „cafea” în limba engleză, în forma sa modernă, 1601. Fotografie a scrisorii originale negre din cartea lui W. Parry, aflată în Worth Library, British Museum)
Această referire la supa neagră lacedæmoniană, în primul rând de Sandys, apoi de Burton, şi din nou de Blount, și cu care este de acord şi James Howell (1595-1666), primul istoriograf regal, a dat naștere la controverse considerabile între englezii literaţi în anii următori. Este, desigur, o speculație gratuită. Supa neagră a lacedemonienilor era făcută din „carne de porc, fiartă în sânge și dreasă cu sare și oțet.”
Lasă un răspuns