Ipoteza Gaia – Salvarea de încălzirea globală prin autoreglarea Pământului?

James Lovelock a început să definească ideea unui Pământ autoreglabil controlat de comunitatea organismelor vii în septembrie 1965, în timp ce lucra la Jet Propulsion Laboratory din California la metodele de detectare a vieții pe Marte. Prima lucrare care a menționat-o a fost Atmosferele planetare: schimbări compoziționale și alte modificări asociate prezenței vieții, co-autor cu C.E. Giffin. Un concept principal era că viața putea fi detectată la scară planetară prin compoziția chimică a atmosferei. Conform datelor adunate de observatorul Pic du Midi, planete precum Marte sau Venus aveau atmosfere în echilibru chimic. Această diferență cu atmosfera Pământului a fost considerată o dovadă că nu a existat viață pe aceste planete.

Lovelock a formulat ipoteza Gaia în articole de revistă în 1972 și 1974, urmată de o carte populară din 1979 Gaia: O nouă privire asupra vieții pe Pământ. Un articol din New Scientist din 6 februarie 1975 și o versiune populară a ipotezei, publicată în 1979 sub numele de The Quest for Gaia, a început să atragă atenția științifică și critică.

Lovelock a numit-o mai întâi ipoteza feedback-ului Pământului și a fost o modalitate de a explica faptul că combinațiile de substanțe chimice, inclusiv oxigenul și metanul, persistă în concentrații stabile în atmosfera Pământului. Lovelock a sugerat detectarea unor astfel de combinații în atmosferele altor planete ca o modalitate relativ fiabilă și ieftină de a detecta viața.

Mai târziu, au apărut alte relații, cum ar fi creaturile marine care produc sulf și iod în aproximativ aceleași cantități ca și cerințele creaturilor terestre, care au contribuit la consolidarea ipotezei.

În 1971, microbiologul Dr. Lynn Margulis s-a alăturat lui Lovelock în efortul de a exprima ipoteza inițială în concepte dovedite științific, contribuindu-și cunoștințele despre modul în care microbii afectează atmosfera și diferitele straturi de pe suprafața planetei. Biologul american a trezit, de asemenea, critici din partea comunității științifice, susținând teoria cu privire la originea organelor eucariote și contribuțiile sale la teoria endosimbiotică, acceptată în zilele noastre. Margulis i-a dedicat ultimului opt capitole din cartea sa, Planeta simbiotică, lui Gaia. Cu toate acestea, ea s-a opus personalizării pe scară largă a lui Gaia și a subliniat că Gaia „nu este un organism”, ci „o proprietate emergentă a interacțiunii între organisme”. Ea a definit-o pe Gaia ca „seria ecosistemelor care interacționează și compun un singur ecosistem uriaș la suprafața Pământului. Perioada”. Cel mai memorabil „slogan” al cărții a fost de fapt redactat de un student al lui Margulis: „Gaia este doar simbioză văzută din spațiu”.

James Lovelock a numit prima sa propunere ipoteza Gaia, dar a folosit și termenul de teoria Gaia. Lovelock afirmă că formularea inițială s-a bazat pe observație, dar încă nu avea o explicație științifică. Ipoteza Gaia a fost susținută de mai multe experimente științifice și a furnizat o serie de predicții utile. De fapt, cercetări mai ample au dovedit că ipoteza originală este greșită, în sensul că nu este viața singură, ci întregul sistem terestru care face reglarea.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)