Folosirea unui nume pentru o reprezentare mai umană a adreselor numerice abstracte ale maşinilor în reţea datează înainte de TCP/IP, de pe vremea ARPAnet. Pe atunci se folosea un alt sistem, DNS fiind inventat abia în 1983, la scurt timp după ce a început să se folosească TCP/IP. În sistemele mai vechi, fiecare calculator din reţea folosea un fişier denumit HOSTS.TXT dintr-un calculator de la SRI (acum SRI International). Fişierul HOSTS.TXT mapa adresele numerice în nume. Un fişier pentru gazde încă mai există în cele mai multe sisteme de operare modene, în mod implicit sau din configurare, şi permite utilizatorilor să specifice o adresă IP (de ex. 192.0.34.166) folosind-o ca nume de gazdă (de ex. www.exemplu.net) fără a mai verifica DNS. Începând cu 2006, fişierul gazdelor serveşte în primul rând pentru rezolvarea unor erori DNS sau pentru maparea adreselor locale pentru nume mai uşor de reţinut. Sistemele bazate pe fişierul gazde au limitări inerente, datorită necesităţilor ca de fiecare dată când un calculator anume îşi schimbă adresa, fiecare calculator care încearcă să comunice cu acesta trebuie să îşi actualizeze fişierul său pentru gazde.
Dezvoltarea reţelelor a necesitat un sistem mai scalabil: unul care să înregistreze o schimbare a adresei unei gazde şi adresele sale IP asociate.
La solicitarea lui Jon Postel, Paul Mockapetris a inventat Sistemul pentru Nume de Domenii în 1983 şi a scris prima implementare. Specificaţiile originale apar în RFC 882 şi 883. În 1987, publicarea RFC 1034 şi RFC 1035 a actualizat specificaţiile DNS şi a făcut ca RFC 882 şi RFC 883 să devină perimate. Mai multe RFC-uri mai moderne au propus diferite extensii pentru protocoalele de bază DNS.
În 1984, patru studenţi de la Berkeley – Douglas Terry, Mark Painter, David Riggle şi Songnian Zhou – au scris prima implementare UNIX, de care a avut grijă apoi Ralph Campbell. În 1985, Kevin Dunlap de la DEC a rescris implementarea DNS şi a renumit-o BIND (Berkeley Internet Name Domain, anterior: Berkeley Internet Name Daemon). Mike Karels, Phil Almquist şi Paul Vixie au avut grijă de BIND de atunci. BIND a fost portat pe platforma Windows NT la începutul anilor 1990.
BIND a fost distribuit pe scară largă, în special pe sistemele UNIX, şi este software-ul DNS dominant folosit în prezent pe Internet. Prin larga sa utilizare şi licenţa de sursă deschisă pentru cod, ca şi datorită metodelor de atac din ce în ce mai sofisticate, au fost descoperite multe breşe de vulnerabilităţi în BIND. Aceasta a dus la dezvoltarea unui număr de programe alternative pentru serverele de nume şi resolvere. BIND însuşi a fost rescris din temelii în versiunea 9, care deşine un record de securitate în comparaţie cu alte software moderne pentru Internet.
(Inspirat din Wikipedia)
Video: Dns Basics
Lasă un răspuns