În 1454 şeicul Gemaleddin Abou Muhammad Bensaid, Muftiu al Aden, supranumit Aldhabani, din Dhabhan, un oraș mic unde s-a născut, a luat la cunoștință despre virtuțile cafelei într-o călătorie în Abisinia. La întoarcerea sa la Aden, starea lui de sănătate a devenit precară și, amintindu-și de cafeaua pe care a văzut-o la conaționalii săi în Abisinia, a cerut să i se aducă, în speranța că îl va ajuta. El nu numai că s-a însănătoşit, dar, datorită calităților cafelei de a risipisomn ul, a aprobat folosirea băuturii printre dervişi, “care ar putea petrece noaptea în rugăciuni sau alte exerciții religioase cu mai multă atenție și prezență de spirit.”
Este foarte probabil că băutura de cafea a fost cunoscută în Aden înainte de şeicul Gemaleddin, dar aprobarea foarte învățatului imam, pe care știința și religia l-au făcut celebru, a fost suficientă pentru a iniţia o modă pentru băutura care s-a răspândit în întregul Yemen, și de acolo în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Într-un manuscris arab se spune că avocați, studenți, precum și turiști care călătoreau pe timp de noapte, artizani, şi alţii care lucrau pe timp de noapte, pentru a scăpa de căldura zilei, beau cafea, renunţând chiar la alte băuturi. Apoi a deveni populară, fiind făcută şi din frunzele unei plante numite khat sau cat (Catha edulis).
Şeicul Gemaleddin a fost asistat în activitatea sa de promovare a cafelei de Muhammed Alhadrami, un medic de mare reputaţie, născut în Hadramaut, Arabia Felix .
O versiune recent descoperită și puțin cunoscută despre originea cafelei arată cum pot fi combinate caracteristicile atât ale tradiției Omar cât și povestea Gemaleddin de către un scriitor profesionist occidental:
”Spre mijlocul secolului al XV-lea, un sărac arab călătorea în Abisinia. Fiind slab și obosit, s-a oprit lângă o livadă. Pentru a face focul şi a găti orezul, a tăiat un copac care s-a întâmplat să fie acoperit cu fructe de pădure uscate. Terminând de gătit și mâncat, călătorul a descoperit că aceste fructe de pădure pe jumătate arse sunt parfumate. A adunat o parte din ele și, strvindu-le cu o piatră, a constatat că aroma este mult mai puternică. În timp ce sw întreba ce e cu aceste fructe, a lăsat accidental substanța să cadă într-un vas de lut care conținea rezerva sa săracă de apă.
Miracol! Apa murdară s-a purificat. El a adus-o la gură, şi a văzut că era proaspătă și plăcută la gust și, după o scurtă pauză, călătorul a recuperat puterea și energia necesară pentru a putea să-și reia călătoria. Norocosul arab a adunat câte fructe de pădure a putut să ia cu el, și a ajuns la Aden, unde a informat muftiul despre descoperirea sa. Acesta era un inveterat fumător de opiu, devenind dependent de ani de zile de aceste droguri otrăvitoare. A încercat o infuzie de fructe de pădure prăjite, și a fost atât de încântat de recuperarea fostei sale puteri, încât în semn de recunoștință pentru acel copac el a numit băutura cahuha, care în arabă înseamnă “forță”.”
Galland, în analiza sa a manuscrisului arab menționat deja mai sus, care ne-a furnizat informaţiile cele mai de încredere privind originea cafelei, critică pe Antoine Faust Nairon, profesor maronit de limbi orientale din Roma, care a fost autorul primului tratat scris special pentru cafea, pentru acceptarea legendelor referitoare la Omar și păstorul de capre abisinian. El spune că sunt nevrednici de credință în calitate de fapte istorice, deși are grijă să adauge că există ceva adevăr în povestea descoperirii de cafea de caprele etiopiene și starețul care a prescris utilizarea fructelor de pădure pentru călugării săi.
Pe fondul acestor detalii, Jardin ajunge la concluzia că numai din întâmplare s-au aflat proprietățile cafelei, și că arborele de cafea a fost transportat din zona sa nativă în Yemen, Mecca, și eventual în Persia, înainte de a fi adus în Egipt.
Cafeaua, fiind astfel acceptată în Aden, a continuat să se fezvolte de atunci, fără întrerupere. Spre sfârșitul secolului al XV-lea (1470-1500) a ajuns la Mecca și Medina, ca şi la Aden, adusă de dervişi, în același scop religios. În 1510 a ajuns la Grand Cairo în Egipt, unde dervişii din Yemen, care trăiesc într-un cartier separat, beau cafea în nopțile în care intenționau să petreacă în devoțiune religioasă. Ei o păstrau într-un vas mare de lut roșu – fiecare la rândul său primind, cu respect, de la superiorul lor, câte o porţie într- un castron mic, în timp ce îşi spuneau rugăciunile.
După dervişi, vasul a fost transmis membrilor congregației. În acest fel cafeaua a ajuns să fie asociată cu ritualurile de cult, “neexistând nico ceremonie religioasă în public și niciun festival solemn fără cafea.”
Între timp, locuitorii din Mecca au devenit atât de mândri de băutură încât, indiferent de asociațiile religioase, au făcut din ea o băutură seculară băută în public în kaveh kanes, primele cafenele. Aici se adunau membrii comunităţii pentru a bea cafea, să joace șah și alte jocuri, pentru a discuta știrile zilei, și să se amuze cu cântece, dans, şi muzică, spre deosebire de rigizii mahomedani, scandalizați de astfel de spectacole. În Medina și la Cairo, de asemenea, cafeaua a devenit la fel de obişnuită ca şi la Mecca și Aden.
Lasă un răspuns