Palatele în arhitectură

Figura 7.11 | Palatul lui Dioclețian. Artist: Ernest Hébrard. Credit: DIREKTOR/Wikimedia Commons. Licență: Domeniu public

Regalitatea romană avea palate mărețe și avem dovezi bune ale acestora din complexul de destindere creat pentru împăratul Dioclețian (r. 284-305 d.Hr.) în Split, situat pe Golful Aspalathos din provincia romană Dalmația, astăzi Croația. (Figura 7.11) Incinta cu ziduri cu turnuri de pază defensive și porți fortificate includeau locuințe pentru garnizoana sa militară, o curte peristilă centrală, trei temple și mausoleul său, clădirea găzduind mormântul său. Designul, poate potrivit pentru persecutorul agresiv al creștinilor și generalului în retragere, a fost destul de militarist în multe privințe, semănând cu o tabără militară romană sau castrum. Zonele imperiale private și publice au fost luxoase, prin contrast. La fel ca majoritatea complexelor de palate, au fost făcute provizii pentru a găzdui soldați și slujitori și a fost bogat decorat cu fresce, sculpturi și mozaicuri, imagini sau desene create pe un perete sau podea alcătuită din bucăți mici de piatră, țiglă sau sticlă.

Figura 7.12 | Palatul din Aachen.

În timp ce locațiile pentru palate au fost întotdeauna selectate strategic, rațiunea nu a fost întotdeauna defensivă în caracter. Când Carol cel Mare a ales Aachen, Germania, ca locație pentru palatul său principal (avea mai multe), printre atracții s-au numărat situl centralizat din cadrul imperiului său în creștere și apele vindecătoare ale stațiunii balneare naturale de acolo. Examinând reconstrucția complexului său, veți observa că băile, afișate în stânga complexului palatului, sunt o trăsătură importantă, cum au fost în societatea romană. (Figura 7.12) Avea o sală mare de audiție, un portal măreț, curți, locuințe și o capelă impresionantă a palatului, care este structura principală încă în picioare.

Sursa: Sachant, Pamela; Blood, Peggy; LeMieux, Jeffery; and Tekippe, Rita, „Introduction to Art: Design, Context, and Meaning” (2016). Fine Arts Open Textbooks. 3. https://oer.galileo.usg.edu/arts-textbooks/3, licența CC BY-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu