Arhitectura de cult în islamism și creștinism

Figura 7.53 | Moscheea Sultan Ahmed, Istanbul, Turcia.

Centrele de cult islamic sunt găzduite în structuri arhitecturale cunoscute sub numele de moschei. În timp ce bisericile și templele asociate cu alte credințe sunt în general orientate către cele patru direcții cardinale, de obicei cu altarul spre est, unde răsare soarele, moscheea va fi întotdeauna situată astfel încât închinătorii să fie orientați în direcția qibla, un zid fix aliniat cu fața spre Mecca, orașul care este epicentrul Islamului. Această orientare rămâne consistentă indiferent de locul în care este amplasată clădirea în lume. Deși există mai multe forme arhitecturale standard diferite pentru o moschee, cea mai comună caracteristică exterioară distinctivă este minaretul, turnul subțire din care este lansată chemarea la rugăciune. Moscheea Sultan Ahmed prezintă șase minarete, în timp ce patru sunt comune în alte locații. (Figura 7.53)

Figura 7.54 | Diagrama vechii Bazilici Sfântul Petru. Autor: Utilizator „Locutus Borg”. Sursa: Wikimedia Commons. Licență: Domeniu Public

Figura 7.55 | Bazilica Sant’Apollinare in Classe, Italia. Credit: Berthold Werner/Wikimedia Commons. Licență: Domeniu Public

Cea mai elementară formă arhitecturală pentru bisericile congregaționale creștine este bazilica, o structură cu plan longitudinal adaptată după forma clădirilor publice romane. (Figura 7.54) Bazilica romană avea o intrare pe o latură lungă care ducea la spațiul interior deschis, nava. Bazilica creștină, spre deosebire de cea folosită de romani, are o intrare la un capăt, este împărțită într-o navă centrală și culoare laterale pe lungimea sa și are o absidă semicirculară, sau nișă, care conține altarul la capătul opus al clădirii longitudinale față de intrare. (Figura 7.55) Ca și în alte centre de cult pe care le-am văzut, partea cea mai sfântă a bisericii este cea mai îndepărtată de spațiile cele mai profane sau publice. Progresia de la un capăt la celălalt al bisericii este un ritual procesional, accentuat de rândurile lungi de coloane care flanchează nava, de pereții exteriori lungi, care erau adesea structuri grele din lemn sau zidărie până în epoca gotică, și de lumina filtrată care se juca printre componentele structurale.

Figura 7.56 | Desen și reconstrucție a Bazilicii Constantiniene, Roma. Artist: H. W. Brewer. Credit: Benutzer:Maus-Trauden/Wikimedia Commons. Licență: Domeniu Public

Acesta a fost cazul în Vechea Bazilică Sfântul Petru din Roma (Figura 7.56), construită în secolul al IV-lea d.Hr. după modelul tipului de bazilică romană. De asemenea, pe baza modelului secular roman, un atrium a fost plasat înaintea intrării. Bazilica Sfântul Petru originală a fost centrul lumii creștine timp de secole și un model pentru arhitectura bisericească, dar a fost înlocuită în perioadele Renașterii italiene și baroc cu structura mult mai grandioasă care există astăzi la Roma.

Figura 7.57 | Planul etajului Capelei Aachen. Autor: Georg Dehio/Gustav von Bezold/Wikimedia Commons. Licență: Domeniu Public

Creștinii din Imperiul Roman de Apus foloseau planul bazilicii, sau cruce latină, dar cei din Imperiul Roman de Răsărit, mai cunoscut sub numele de Imperiul Bizantin, foloseau și planul central, care își avea originile în planul circular, cum ar fi cel folosit pentru Panteon. În Occident, însă, biserica cu plan circular sau central era folosită pentru o biserică de palat, cum ar fi cea a lui Carol cel Mare de la Aachen (Figura 7.57), mausoleul (clădirea mormântului) sau martyrium (locul care marchează moartea unui martir, a cuiva care a murit pentru credința sa), unde amplasarea altarului nu trebuia să se adreseze unor mulțimi mari.

Sursa: Sachant, Pamela; Blood, Peggy; LeMieux, Jeffery; and Tekippe, Rita, „Introduction to Art: Design, Context, and Meaning” (2016). Fine Arts Open Textbooks. 3. https://oer.galileo.usg.edu/arts-textbooks/3, licența CC BY-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu