Petrolul și gazele ca instrumente de politică externă

Statele au folosit de multă vreme resursele energetice ca instrumente de politică externă, o practică cunoscută sub denumirea de ”statecraft”. Într-o lume alimentată în principal de surse regenerabile, resursele energetice își vor pierde o mare parte din moneda lor ca instrumente geopolitice. În cuvintele fostului președinte al SUA Jimmy Carter: „Nimeni nu va putea vreodată să pună soarele sub control sau să întrerupă livrarea lui”. În același timp, dependența de alte mărfuri, cum ar fi electricitatea, biocombustibilii, combustibilii emergenți precum hidrogenul sau materialele critice, ar putea crea noi forme de dependență și vulnerabilitate.

O posibilă consecință a transformării energetice va fi reducerea importanței geostrategice a petrolului și gazelor ca instrumente ale politicii externe. Ocazional, țările au intervenit pe piețele de petrol și gaze pentru a-și promova obiectivele de politică externă. (108) O modalitate prin care au făcut acest lucru este prin embargouri privind furnizarea. În octombrie 1973, de exemplu, țările membre ale Organizației Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC) au declarat un embargo petrolier împotriva unor state occidentale în urma conflictului arabo-israelian. Un alt exemplu este embargoul petrolului împotriva Africii de Sud din perioada apartheidului.

Unele țări au instituit, de asemenea, embargouri pentru a exercita presiuni asupra exportatorilor de petrol. Reimpunerea de către guvernul SUA a sancțiunilor petroliere împotriva Iranului, după decizia președintelui Trump de a se retrage din acordul nuclear cu Iranul din 2015, este un exemplu recent. Unele sancțiuni nu reduc exporturile actuale ale unei țări, pentru că în acest fel ar crește prețurile globale și ar provoca o problemă egală țărilor consumatoare. În schimb, sancțiunile sunt menite să împiedice dezvoltarea viitoarei capacități de producție. Această abordare a stat la baza sancțiunilor petroliere pe care statele occidentale și Japonia le-au impus Rusiei în 2014.

Țările au încercat uneori să exercite influență geopolitică, nu prin reținerea livrărilor de petrol și gaze sau prin creșterea prețului acestora în mod unilateral, ci făcând exact invers. După ce prețurile petrolului au scăzut dramatic în 2014, de exemplu, OPEC nu a trecut să reducă producția, deoarece a preferat să-și mențină cota de piață în fața creșterii producției de șist din SUA.

Petrolul și gazele au fost folosite nu numai ca „bețe” pentru a răni sau descuraja inamicii, ci și ca „morcovi” pentru a recompensa aliații și pentru a le asigura loialitatea. Schema Petrocaraibe din Venezuela, de exemplu, a acordat reduceri mari la livrările de țiței și produse petroliere către micile state din Caraibe, într-un efort de a contracara influența SUA în regiune.

Nu doar resursele energetice în sine au făcut obiectul competiției geopolitice, ci și rutele lor de tranzit. În anii 1990, de exemplu, SUA au promovat conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC) pentru a-și consolida influența strategică în regiune, în detrimentul Rusiei și Iranului. De mai bine de un deceniu, UE a sprijinit construirea unui coridor sudic de gaze pentru a reduce dependența de gazul rusesc, în timp ce atât Rusia, cât și unele țări europene au promovat coridoare alternative de gaze, cum ar fi Nord Stream, pentru a ocoli rutele de tranzit existente.

Referințe

108 Aceste puncte sunt inspirate din Carlos Pascual, The new geopolitics of energy, Center on Global Energy Policy and School of International and Public Affairs, Columbia University, 2015.