Raționamentul inductiv vs. raționamentul deductiv

(Gânditorul de la Hamangia)

Inducţia, cunoscută şi ca raţionamentul inductiv sau logica inductivă, este un tip de raţionament care implică transferul de la un set de fapte specifice la o concluzie generală. Poate fi văzut şi ca o formă de teoretizare, în care sunt utilizate fapte specifice pentru a crea o teorie care explică relaţiile dintre fapte şi permite predicţii ale viitoarei cunoaşteri. Premizele unui argument logic inductiv indică un anumit suport (probabilitate inductivă) pentru concluzie dar nu o impune, respectiv nu îi asigură veridicitatea.

Raționamentul inductiv (spre deosebire de raționamentul deductiv sau raționamentul abductiv) este raționamentul în care premisele sunt privite ca furnizarea de dovezi puternice pentru adevărul concluziei. În timp ce concluzia unui argument deductiv este sigură, adevărul concluziei unui argument inductiv este probabil, pe baza dovezilor furnizate.

Multe dicționare definesc raționamentul inductiv ca raționamentul care derivă principii generale din observații specifice, deși unele surse nu sunt de acord cu această utilizare.

Definiția filosofică a raționamentului inductiv este mai nuanțată decât simpla evoluție de la cazuri particulare/individuale la generalizări mai largi. Mai degrabă, premisele unui argument logic inductiv indică un anumit grad de supot (probabilitate inductivă) pentru concluzie, dar nu o atrage după sine; adică, ele sugerează adevărul, dar nu-l asigură. În acest fel, există posibilitatea de a trece de la afirmații generale la cazuri individuale (de exemplu, silogisme statistice).

Inducţia este folosită pentru a stabili proprietăţile sau relaţiile tipurilor pe baza observării evenimentelor (pe baza unui număr de observaţii sau experienţe), sau pentru a formula legi pe baza observaţiilor limitate ale modelelor fenomenologice recurente. Inducţia este folosită, de exemplu, în folosirea unor propoziţii specifice precum:

Gheaţa este rece. (Sau: Întotdeauna gheaţa pe care am atins-o era rece.)

Aceste bile de biliard se mişcă atunci când sunt lovite cu un tac. (Sau: Din 100 bile de biliard pe care le-am lovit cu tacul, toate s-au mişcat.)

…pentru a genera propouiţii generale precum:

Întotdeauna gheaţa este rece.

Toate bilele de biliard se mişcă atunci când sunt lovite cu un tac.

Un alt exemplu ar fi:

3+5=8 şi opt este un număr par. De aici rezultă că suma dintre două numere impare este un număr par.

Raționamentul inductiv este în mod inerent incert. El dă doar probabilitatea cu care, având în vedere premisele, concluzia este credibilă potrivit unei teorii a dovezilor. Exemplele includ logica polivalentă, teoria Dempster-Shafer, sau teoria probabilității cu reguli de inferență precum regula lui Bayes. Spre deosebire de raționamentul deductiv, nu se bazează pe universalii domeniului închis al discursului pentru a trage concluzii, astfel încât poate fi aplicat chiar și în cazurile de incertitudine epistemică (probleme tehnice cu aceasta ar putea totuși să apară, de exemplu, a doua axiomă a probabilității o ipoteză de lume închisă, respectiv o ipoteză cănform căreia dacă o afirmație este adevărată atunci ea este cunoscută ca fiind adevărată).

Raționamentul inductiv vs. raționamentul deductiv

Spre deosebire de argumentele deductive, raționamentul inductiv permite posibilitatea ca concluzia să fie falsă, chiar dacă toate premisele sunt adevărate. În loc să fie valide sau invalide, argumente inductive sunt puternice sau slabe, ceea ce arată cât de probabil este faptul că concluzia este adevărată. O altă diferență crucială este faptul că certitudinea deductivă este imposibilă în sistemele de bază non-axiomatice, cum ar fi realitatea, lăsând raționamentul inductiv ca principala cale spre cunoaștere (probabilistică) a unor astfel de sisteme.

Fiind dat că „dacă A este adevărat atunci acest lucru ar face ca B, C și D să fie adevărate”, un exemplu de deducție ar fi „A este adevărat, prin urmare, putem deduce că B, C și D sunt adevărate”. Un exemplu de inducție ar fi „B, C și D se constată că sunt adevărate, prin urmare A poate fi adevărat”. A este o explicație de raționament pentru care B, C și D ar fi adevărate.

De exemplu:

Un asteroid de impact suficient de mare ar putea crea un crater foarte mare și ar putea provoca o iarnă cu impact sever care ar putea face ca dinozaurii non-aviari să dispară.
Observăm că există un crater foarte mare în Golful Mexic, datând dintr-o perioadă foarte apropiată de momentul dispariției dinozaurilor non-aviari.
Prin urmare, este posibil ca acest impactsă poată explica de ce dinozaurii non-aviari au dispărut.

Rețineți, totuși, că acest lucru nu este neapărat adevărat. Alte evenimente coincide de asemenea cu dispariția dinozaurilor non-aviari. De exemplu, zona vulcanică Capcana Deccan din India.

Un exemplu clasic al unui argument inductiv incorect a fost prezentat de John Vickers:

Toate lebedele care le-am văzut sunt albe.
Prin urmare, toate lebedele sunt albe. (Sau, mai precis, „Ne așteptăm ca toate lebedele să fie albe”)

Rețineți că această definiție a raționamentului inductiv exclude inducția matematică, care este o formă de raționament deductiv. Dar în timp ce inducţia matematică poate să nu se bazeze pe cazuri, formularea bazată pe cazuri este în mod cert o formă de raţionament deductiv.