Mediul și cunoașterea

Cunoaștere și credință

Având în vedere unul dintre obiectivele teoriei cunoașterii, care se referă la determinarea condițiilor necesare și suficiente pentru a putea vorbi despre cunoaștere, ar trebui menționate următoarele:

Adevărata credință justificată

 (Potrivit lui Platon, cunoașterea se află la intersecția dintre adevăruri și credințe)

Abordarea clasică definește cunoașterea ca o credință adevărată și justificată, și nu doar o credință adevărată. Această definiție exclude cazurile în care un individ are o credință adevărată, dar nu este în măsură să explice de ce această credință este adevărată. Individul poate astfel să creadă că pământul se învârte în jurul soarelui (propoziția p), de exemplu din auzite, fără a putea să o explice. Propoziția p este adevărată, dar individul nu are o cunoaștere că pământul se învârte în jurul soarelui. Este vorba pentru acest individ de o credință.

Justificarea credinței este deci elementul crucial al acestei analize tradiționale a cunoașterii și multe teorii contemporane încearcă să determine exact natura și modalitățile sale; teoria justificării este una dintre principalele ramuri ale teoriei cunoașterii.

Termenul „cunoaștere” a desemnat mult timp, în filosofie, credințe ale căror adevăr este cu siguranță justificat. Orice credință cu un grad mai redus de justificare constituie o „opinie probabilă” (sau cunoaștere provizorie). Acest punct de vedere încă predomină în lucrarea lui Bertrand Russell (în special în Problemele filosofiei, 1912). În deceniile care au urmat, ideea că gradul de justificare a credințelor trebuie evaluat din punctul de vedere al certitudinii a pierdut din influență.

Astăzi, cognitiviștii consideră că un individ stăpânește o cunoaștere atunci când este capabil să-și explice rațional credința sa adevărată. Exemplu: Persoana care anunță că pământul se învârte în jurul soarelui (lecție învățată la școală) și care este capabil să o demonstreze pentru sine sau pentru alții.

Cunoaștere și cunoștință

Cunoștința la nivel de individ a fost inițial cunoaștere pentru un individ (cel puțin).

Odată formalizată (cel puțin în scris), cunoștința există independent de individ.

Teoria cunoașterii se referă la transmiterea cunoștințelor unui individ care cunoaște către un individ sau un colectiv capabil și dispus să învețe.

Strategia, pedagogia, mijloacele acestei transmiteri sunt cele mai importante aspecte pentru menținerea obiectivului unei transmiteri complete și operaționale a cursantului.

Medierea de către un individ care are cunoștințe este cu atât mai importantă cu cât este nevoie de îndemânare sau sfaturi pentru a o dobândi cunoașterea de către un cursant.

Cunoaștere și informații

Lionel Naccache denunță confuzia dintre cunoaștere și informații; și clarifică problema: „Cunoașterea este o poveste a mea. O poveste a subiecților care trăiesc zilnic această experiență [a cunoașterii – informație] riscțnd zilnic să își revizuiască modelele lor de credințe și interpretări ale lumii și ale lor înșiși”.

Edgar Morin ne invită „să risipim iluzia că am ajuns la societatea cunoașterii”. El afirmă că „cunoașterea perinentă este aceea care poate situa toate informațiile în contextul său, și, dacă este posibil, în ansamblul în care se înscrie. […] Cunoașterea progresează în principal nu prin sofisticare, formalizare și abstractizare, ci prin capacitatea de contextualizare și globalizare. […] Cunoașterea nu este cunoașterea decât când o organizare o pune în relație cu și în contextul informațiilor”.

Cunoaștere și tehnică

În lucrările enciclopedice referitoare la teoria cunoașterii, se obișnuiește să se găsească studii privind legăturile dintre cunoaștere și știință sau legăturile dintre cunoaștere și cultură. În acest context, nivelul de abstractizare a limbajului face posibil discursul fără a se recurge la caracteristicile tehnice ale oricărui domeniu care utilizează sisteme de cunoaștere specifice acestuia (limbaj specializat, obiecte, metode, dificultăți, riscuri, … ).

Deoarece tehnica nu lasă în mod natural loc pentru abstractizare, legăturile dintre cunoaștere și tehnică sunt mult mai puțin evocate. Din instrument și mecanizarea ulterioară, tehnica a preluat modelul (modelele) pe individ, societate și civilizație. Trebuie spus că timpul tehnicii este mai scurt decât cel al reflecției prospectiviste, al studiului panoramic și al politicii organizatorice de a trăi împreună.

Există din ce în ce mai multe contribuții editoriale independente de la filosofi, sociologi și criticii istorici despre cunoașterea obținută prin tehnică. Trebuie spus că nu problemele lipsesc în spațiul care conectează cunoașterea unei probleme cu alegerea tehnicii rezoluției:

• șomajul tehnologic, obligația de a se pregăti pe tot parcursul vieții,
• financiarizarea economiei în afara oricărui criteriu al economiei reale: securitizarea activelor, a instrumentelor derivate etc.
• financiarizarea spectacolului și a divertismentului …
• roboți și inteligență artificială, supravegherea locurilor și a persoanelor, …
• animal-mașină: lapte, carne, brânză, medicamente, cercetare etc. și biomimic … Pământ-mașină: energie geotermală, turbine eoliene … cosmos-mașină …
• progresul în sinteza proceselor vitale. De exemplu: inima artificială, procrearea, îngrijirea la sfârșitul vieții, …
• informatica rețelelor tip Big Brother, obiecte conectate, marketing 3.0, marketing viral, …
• supra-proteză (mai ales în absența dizabilității) și viziuni despre transumanism și/sau post-umanism: corpul etern …
• nanotehnologie

În această listă, nu totul este rezolvat: lipsesc meta-studiile encyclopedice în teoria cunoașterii. De exemplu, biomimetismul permite

• uitarea reflexului: Pământ = exploatarea resurselor sale, presupus infinite …
• beneficiul unui model: Pământ = sursă de cunoaștere pentru a copia, a imita …

Bruno Latour, Isabelle Stengers, Vinciane Despret și Tobie Nathan invită în articolele și lucrările lor să dăm cuvântul, o reprezentare politică, diferitelor entități ale non-umanului: parlamentul lucrurilor.